Singing in the rain

În loc să discutăm subiecte plăcute şi actuale, ca de exemplu bicentenarul Wagner şi Verdi, concertul lui Sir Simon Rattle de la Berlin cu noua versiune a finalului Simfoniei a IX-a de Bruckner completat de Nicola Samale şi colaboratorii lui, sau (de ce nu?) chiar câte un concert al Filarmonicii din Oradea, faimosul cronicar muzical londonez Norman Lebrecht ne deranjează din autosuficienţa noastră periferic-provincială, semnalând pe blogul său starea dezastruoasă a Muzeului Enescu din Bucureşti şi a patrimoniului acestuia.

Votaţi, băieţi, numai votaţi! / Vote on, boys!

“If we could change anything by voting, no one would let us vote anymore.” (Samuel Clemens aka Mark Twain)

Celi

“Tu nu faci nimic, tu doar laşi să evolueze.” (Sergiu Celibidache)

Acum 100 de ani s-a născut Sergiu Celibidache (1912-1996), unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii. E adevărat că muzicienii n-ar trebui să fie decât unelte ale muzicii, cum cică ar fi zis Bach, dar vremurile moderne însetate de subiectivism şi individualism îşi aleg uneori eroi dintre cei a căror valoare e dublată de o personalitate pe măsură. “Celi”, cum îi spun muzicienii, are şi azi în lumea asta largă admiratori înfocaţi (inclusiv printre cei mai mari muzicieni contemporani, ca Daniel Barenboim sau sir Simon Rattle), dar şi sceptici rezervaţi (“Nu eşti ban de aur, să placi la toată lumea”). Însă dincolo de calitatea extraordinară a sunetului orchestral pe care o pretindea şi o construia (uneori constrângător, zic unii, deci în mod contrar spontaneităţii pe care o predica), sau de idiosincraziile lui, mai ales cele legate de tempo, de Simfonia a IX-a de Beethoven sau de Karajan (ca să nu mai pomenim de foarte diferita concepţie a specialiştilor de azi asupra stilurilor baroc şi clasic, reconstituită în ani de cercetări şi practici serioase), rămân încă destule aspecte cu adevărat fascinante legate de el şi de interpretările lui, mai ales cele din repertoriul romantic târziu (inclusiv Bruckner, evident).

Fără a cădea în poliloghia liricoidă, goală de sens sau “lustruindu-se pe sine” ce proliferează de prea multe ori în vorbăria noastră despre cultură (inclusiv în ciclul de emisiuni omagiale dedicate lui la TVR Cultural), sunt fascinante la “Celi”, cu putere de exemplu, dragostea lui absolută faţă de muzică, exigenţa lui şi aerul lui sentenţios din repetiţii şi din cursurile de măiestrie dirijorală, pline de învăţăminte adânci pentru cine le poate prinde (orice muzician are trebui să le devoreze, măcar de pe YouTube, dacă nu din filmele documentare dedicate lui). Până şi aversiunea lui faţă de înregistrări, izvorâtă din concepţia, ce îi venea din buddhism şi fenomenologie,  că actul artistic e “darul unei clipe” (cum zicea şi Beethoven)… Sau minunata expresie prin care justifica un tempo mai larg: “muzica trebuie să aibă spaţiu să se dezvolte…” E ceva atât de profund încât n-are rost să mai insist, e o atitudine radical diferită celei care a ajuns să predomine, nu numai în artă (vorba lui Brâncuşi, “Unde se grăbesc toţi ăştia?”).

Probabil că pe unii, mai ales dintre cei taxaţi de el, îi deranjează încă intransigenţa lui (apropo de o prea scurtă filmare de la vizita lui la Bucureşti în 1990, când şedea supărat, înconjurat de zeci de muzicieni care-i dădeau cu “maestre” în sus şi în jos, şi când le-a tăiat-o scurt: “Mă, nu râdeţi! Aveţi cu toţii o enormă vină! Cum a fost posibil ca un nimeni…” etc. – nu dăm nume. El a dat! Şi mi se pare că respectivul era chiar de faţă!).

Dar dând la o parte festivismul encomiastic şi anost al aniversărilor sau comemorărilor (de ce avem nevoie să treacă 100 de ani ca să-i studiem cu obiectivitate, fără a-l idealiza, ideile şi interpretările?), e de urmărit, măcar în transmisiunile televizate în exclusivitate de TVR Cultural, prima ediţie a Festivalului Celibidache de la Bucureşti (3 mai – 7 iulie), organizat cu entuziasm şi bun gust de fiul lui, Serge Ioan, şi de Fundaţia Celibidache. Concertele includ şi câteva dintre compoziţiile marelui dirijor, de exemplu suita “Grădina de buzunar” (1978), dirijată de Cristian Mandeal la Ateneu în 30 iun.,  care îmbină două trăsături caracteristice personalităţii autorului: sarcasmul şi contemplaţia poetică, de extracţie impresionistă şi buddhistă. În 7 iulie, concertul de închidere a Festivalului programează, mai mult decât promiţător şi semnificativ pe mai multe planuri, o premieră mondială: suita românească “Haz de necaz” de Sergiu Celibidache. Se mai adaugă printre evenimente cursuri de măiestrie instrumentală şi dirijorală, o expoziţie de fotografii, proiecţii de filme şi lansări de cărţi, printre care “Despre fenomenologia muzicii”, evident, a aceluiaşi Celibidache. “O informaţie foarte importantă despre Sergiu Celibidache este că a studiat şi matematica şi filosofia. Există două feluri de lucruri în această carte: unele pe care Sergiu Celibidache le pune în raport cu muzica, dar îţi dai seama imediat că ele sunt general valabile, adică sunt atât de profunde încât sunt adevărate în orice domeniu (…)” (acad. Solomon Marcus). Cam aici ne învârtim, între haz de necaz şi fenomenologie.

(“Familia” nr. 560-561, iul.-aug. 2012)

Oameni de bine / Goodfellas

Trezesc amintiri plăcute sau inspiră toată încrederea. Mulţumită acestor mari oameni ce ne conduc de 22 de ani, România e o ţară plină de oameni prosperi, sănătoşi, culţi, solidari, muncitori, morali şi liberi.

Recalling beautiful memories or inspiring all trust. Thanks to these great men and women leading us for 22 years, Romania is full of thriving, healthy, cultivated, united, working, moral and free people.

 

 

Nimeni nu e mai presus de lege / The law is for everyone

“I was in prison for 13 years for a people of idiots.” (Petre Ţuţea, Romanian philosopher persecuted by the Communists)

“I didn’t serve in prison not a single year, thanks to a people of idiots.” (a possible quote by Adrian Năstase, Romanian former Prime Minister, an ex-Communist and one of the richest officials in Romania, although he owns no major business, recently convicted to 2 years for corruption after 8 years of trial, but hospitalized because of an alleged suicidal tentative)

Ce am învăţat din concertul de 1 Martie

(“Familia” nr. 4, apr. 2012)

Mărţişorul oferit în acest an melomanelor orădence de către orchestra simfonică a Filarmonicii a fost un concert cu muzică din filme hollywoodiene, dirijat de japonezul Shinya Ozaki. Urmând linia conturată la încheierea stagiunii trecute cu concertul de piese rock transpuse la orchestră, de data aceasta s-au interpretat piese din coloanele sonore ale unor filme faimoase, mai mult sau mai puţin valoroase, printre care „Scripcarul de pe acoperiş”, „Micul dejun la Tiffany’s”, „Vrăjitorul din Oz”, „Gladiatorul”, „Pantera roz”, „Forrest Gump” sau „Piraţii din Caraibe”.

Nu e nimic simfonic la un astfel de program, care s-ar încadra mai degrabă în ceea ce prin lume se numeşte, cu unul din omniprezenţii termeni englezeşti, easy listening sau, cum am zice noi, muzică uşoară (ceea ce-mi aminteşte de expresia bizară şi amuzantă a compozitorului avangardist Cornel Ţăranu adresată unui prieten care, în vremea studiilor sale la Conservatorul clujean, compusese un cvartet în stilul lui Bartók: „Asta e muzică uşoară!”). Muzica de film are rostul ei, dar aproape toată e, prin virtutea lucrurilor, ilustrativă, aşa că n-ar putea susţine ideatic şi estetic cu adevărat un concert de „muzică pură”, cum îi ziceau nemţii pe vremuri. Există, bineînţeles, şi excepţii, unii autori de muzică de film fiind atinşi din când în când de geniu, ca, de exemplu, Ennio Morricone, Vangelis, Lisa Gerrard, Eduard Artemiev („Călăuza”), Charles Chaplin („Luminile oraşului”), Patrick Doyle („Marile speranţe”, 1998), James Horner („Inimă vitează”) sau Rolfe Kent („Sora Betty”). Dar aceştia au lipsit din programul concertului orădean, dominat cel puţin prin faimă de Henry Mancini („Moon River”, „Pink Panther Theme”) şi de cameleonicul abonat hollywoodian John Williams, ale cărui surse de inspiraţie (să le zicem elegant aşa) din Bruckner şi Stravinsky sunt demonstrate pe YouTube de un clip faimos (sau care ar trebui să fie faimos).

De altfel, genul e deja vechi şi a fost onorat inclusiv de unii compozitori importanţi de muzică „serioasă”: Saint-Saëns (primul mare compozitor care a scris muzică de film, pentru „Asasinarea ducelui de Guise”, în 1908), Prokofiev („Aleksandr Nevski”), Şostakovici, Haciaturian, Honegger, Britten etc. Dar să lăsăm teoriile şi să ne gândim la aceste concerte din perspectiva unui extraterestru necontaminat de prejudecăţile şi locurile noastre comune. De ce trebuie să facă rabat de la repertoriul ei obişnuit, „serios”, o filarmonică dacă vrea să aibă succes la public? De ce trebuie să mergi la Filarmonică dacă vrei să asculţi rock sau muzică de film? De ce devine automat simfonică o muzică atunci când e cântată de o orchestră (aşa-zisul „rock simfonic”, deşi asta e cu totul altceva, deci chiar există, dar nu neapărat cu orchestră, cum argumentam la vremea respectivă în „Familia”)?

Clasicismul viu (?)

(“Familia” nr. 11-12, dec. 2011)

Un eveniment în premieră pentru Oradea, care a avut loc în sala de concerte Enescu-Bartók a Filarmonicii orădene în 19 nov. 2011 (sâmbătă dimineaţa, ce moment potrivit), ar fi putut trezi într-o oarecare măsură orăşelul din somnolenţa lui provincială. Pianistul elveţian David Marteau, care predă „armonie practică şi improvizaţie la pian” în cadrul Conservatorului din Geneva, a susţinut un curs de măiestrie având ca temă improvizaţia la pian în stil clasic şi romantic. Cursul se înscria într-o serie de evenimente organizate de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, împreună cu Ambasada Elveţiei, evenimente menite să aniverseze şi la Oradea împlinirea a 100 de ani de relaţii diplomatice româno-elveţiene (după vernisajul expoziţiei fotografice a lui Dumitru Băruţa şi recitalul pianistic al aceluiaşi David Marteau).

Asocierea noţiunilor improvizaţie şi clasicism e probabil şocantă pentru atotştiutori, deşi tocmai asta ar putea fi proba că şi acest stil ţine de o muzică vie, nu împăiată în amintiri imaginare şi senile. Paradoxul e numai aparent dacă ne amintim că marii compozitori clasici şi romantici au fost şi mari improvizatori: Mozart, Beethoven, Liszt sau Chopin suscitau entuziasm de nedescris cu improvizaţiile lor la pian, considerate pe atunci de cunoscători chiar mai bune decât unele dintre compoziţiile scrise. Mai e şi elementul dat de cadenţele de virtuozitate din concertele pentru pian şi orchestră ale epocii, care nu se notau în partitură, ci lăsau libertate solistului (mai ales dacă era tot compozitorul) de a improviza pe temele lucrării; odată cu mecanicismul adus de secolul al XX-lea şi în interpretare, acest obicei a dispărut şi a fost înlocuit cu redarea unor cadenţe scrise de mari interpreţi (fiind resuscitat doar recent şi parţial de unii interpreţi specializaţi în muzica veche). Şi, în al treilea rând, poate cel mai elocvent e caracterul schematic sau chiar fragmentar al unor pasaje din partiturile unor concerte pentru pian şi orchestră ale lui Mozart (de ex., partea lentă din KV 488, spre final, sau KV 537, în care de multe ori din partitura pianului lipseşte basul), sau versiunile „simple” şi „ornamentate” ale unor sonate pentru pian ale aceluiaşi Mozart.