Nikolaus Harnoncourt (1929-2016)


Adrian Gagiu („Familia”, martie 2016)

La exact trei luni după Pierre Boulez a lăsat această lume şi Nikolaus Harnoncourt, unul dintre cei mai mari dirijori contemporani şi unul dintre întemeietorii curentului de interpretare autentică stilistic a muzicii vechi. Marele dirijor a fost fondatorul celebrului ansamblu Concentus Musicus Wien (1953), dar a colaborat şi cu numeroase şi prestigioase orchestre şi teatre de operă din lume, repertoriul său cuprinzând compoziţiile esenţiale începând din baroc până în romantismul târziu, dar şi unele din secolul XX.

Descendent al nobilimii austriece, Harnoncourt şi-a început cariera muzicală ca violoncelist până să întemeieze ansamblul Concentus Musicus împreună cu soţia sa, Alice, în anii `70 ajungând să impună în viaţa de concert alternativa interpretării corecte stilistic a muzicii baroce, epurată de excese subiective şi anacronice şi fundamentată pe o profundă muzicalitate şi pe studiul muzicologic al lucrărilor şi al practicilor şi concepţiilor din epocă. Faimoasa integrală a cantatelor lui Bach înregistrată între 1971 şi 1990 i-a prilejuit colaborarea cu un alt pionier şi corifeu al curentului de interpretare autentică: clavecinistul şi dirijorul Gustav Leonhardt. Poţi fi sau nu în totalitate de acord cu unele dintre soluţiile sale interpretative (îmi vin în minte fermatele din prima temă a Simfoniei nr. 41 de Mozart), dar nu i se poate nega spiritul mereu viu cu care căuta să reinfuzeze viaţă şi celor mai cunoscute capodopere ale trecutului. Muzica se naşte din nou de fiecare dată când e cântată, de aceea actul muzical are întotdeauna o anumită doză de experiment, în cadrul unor principii estetice generale sau particulare epocii din care provine lucrarea.

Un aspect cu totul apreciabil, deşi poate dubios pentru purişti, e că Harnoncourt nu s-a cantonat într-o atitudine sectară, ci a colaborat şi cu mari orchestre ale tradiţiei moderne (Chamber Orchestra of Europe, Concertgebouw din Amsterdam, Filarmonica din Viena etc.), cu care însă a profitat pentru a-şi disemina descoperirile pe linia autenticităţii stilistice în interpretare, exemplu urmat şi de alţi mari specialişti în muzica barocă, clasică şi romantică (Norrington, Gardiner, Minkovski, McCreesh şi alţii). Astfel, curentul de autenticitate nu mai e izolat într-un fenomen de nişă, excentric şi o vreme aproape marginalizat, dacă nu de-a dreptul dispreţuit de ignoranţi (ca pe la noi), ci, fapt extrem de important, a contribuit la circulaţia mai largă a ideilor şi a descoperirilor sale, inclusiv în lumea muzicală main stream, care mai nou chiar le preia uneori şi în parte, în măsura posibilului.

Cu exact trei luni înainte de moarte şi cu o zi înainte de a împlini 86 de ani, marele muzician îşi anunţa retragerea din activitate din motive de sănătate. Distincţiile şi premiile care începuseră să i se acorde după o vreme sunt o compensaţie binemeritată şi atestă până la urmă acceptarea şi aprecierea cercetărilor, ideilor şi cuceririlor sale artistice, pe care el le-a argumentat inclusiv în cărţile elaborate în anii `80 şi `90, mai ales în „Musik als Klangrede: Wege zu einem neuen Musikverständnis” (1983) şi „Baroque Music Today: Music As Speech” (1988).

Din păcate, noi suntem încă rămaşi în urmă şi pe acest plan. Doar un mic exemplu: la ediţia trecută a Festivalului Enescu, în 2015, doi muzicieni profesionişti români foarte „pe val”, care prezentau concertul cu Orchestra and Choir of the Age of Enlightenment dirijat de Ivor Bolton, se mirau brusc de cât de expresiv şi dramatic poate suna, când e cântat în maniera autentică, oratoriul „Saul”, una dintre capodoperele lui Handel (înregistrat de Harnoncourt cu Concentus Musicus încă din 1986). Surpriza celor doi prezentatori, survenită după vreo 40 de ani de bogată şi intens dezbătută activitate a curentului de autenticitate stilistică, e un semn al ignoranţei, fără îndoială, dar pe de altă parte e şi un semn bun dacă muzicalitatea le-a permis totuşi, într-un târziu, să recunoască valorile expresive ale acelei interpretări a lui Bolton. Orişicât, e cât de cât un progres faţă de închistarea unui faimos dirijor român care, fără să fi studiat domeniul, decreta acum vreo 15 ani că instrumentele din baroc şi clasicism erau primitive şi nu sunau bine, de parcă ar conta vechimea instrumentului şi nu în primul rând cum se cântă la el (a se vedea, de ex., cele două minunate concerte ale lui Trevor Pinnock cu Deutsche Kammerphilharmonie din Bremen, deci cu instrumente moderne, de la acelaşi festival). Poate, cine ştie, cândva în mileniul al treilea vom putea asculta, noi sau urmaşii noştri, chiar şi o orchestră românească specializată în muzica barocă, clasică şi romantică, sau poate măcar vreuna din orchestrele româneşti existente va prelua câte ceva din principiile interpretative adecvate stilistic fiecărei epoci.

Una peste alta, contribuţia majoră a lui Harnoncourt, pentru care orice muzician şi iubitor al culturii poate să-i fie recunoscător, rămâne perenă prin inovatoarea sa operă discografică şi editorială. Volumele cu cercetările lui nu s-au tradus încă la noi, însă discurile circulă şi se mai difuzează (pentru cine vrea să asculte), iar Internetul ne-a deschis de mult lumea. Înregistrările or avea ele dezavantaje, dar au şi avantaje, permiţând o eternizare, fie ea şi imperfectă, a darului unei clipe din actul artistic, ca reper şi provocare pentru căutările a noi şi noi generaţii de muzicieni şi de iubitori ai muzicii adevărate.

Odihniţi-vă în pace, maestro Harnoncourt!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: