Pierre Boulez (1925-2016)


Adrian Gagiu („Familia”, martie 2016)

La începutul primei luni a anului ne-a părăsit Pierre Boulez, compozitor şi dirijor francez care a influenţat în mare măsură muzica cultă postbelică. Considerat de unii drept nici mai mult, nici mai puţin decât cel mai mare compozitor din zilele noastre, fondator al faimosului Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique (IRCAM) şi copil teribil al serialismului integral şi al „aleatorismului controlat”, iconoclastul Boulez a obţinut de-a lungul carierei sale nu mai puţin de 26 de Premii Grammy. Deci, iconoclastul era sponsorizat de stat şi premiat de sistem. Discipol al lui Messiaen şi Leibovitz, Boulez a devenit după Al Doilea Război Mondial unul dintre ideologii abstractismului şi ai experimentalismului în artă. Rezultatul în muzică au fost eforturile faimoasei Şcoli de la Darmstadt de a genera un stil internaţional (sau internaţionalist?), prin opoziţie cu muzicile cu rădăcini naţionale care pot fi abuzate de regimuri totalitare, exemplul invocat fiind receptarea lui Beethoven de către nazişti. Soluţia propusă: omul nou, muzica nouă (dar prin ce diferă asta în esenţă de totalitarism?).

„Un muzician care nu a experimentat (nu spun neapărat a înţeles, ci a experimentat cu adevărat) necesitatea muzicii dodecafonice e inutil. Căci întreaga sa creaţie e irelevantă faţă de necesităţile epocii sale”, spunea radicalul Boulez, iar această rigiditate s-a reflectat şi în propriile lucrări integral serialiste. Criticat iniţial de Ligeti pentru „atitudinea ascetică” şi inexpresivă, „aproape de nevroza obsesivă”, el şi-a mai relaxat întrucâtva limbajul muzical către un stil mai apropiat de o muzică gestuală (de ex., în „Le marteau sans maître”, 1957), ale cărei tehnici inovatoare (evident) a simţit nevoia să le explice într-o serie de articole.

Boulez îşi justifica „aleatorismul controlat” (libertatea interpretului de a alege dintre variantele de secţiuni ale piesei oferite de compozitor) din Sonata pentru pian nr. 3 , „Éclat”, „Domaines” şi alte lucrări printr-o analogie cu „revoluţia continuă”, concept comunist care ne poate aminti de atitudinea lui stângistă. I s-a oferit bineînţeles şi posibilitatea de a-şi disemina concepţiile, el deţinând între 1976 şi 1995 catedra de Invention, technique et langage en musique la „Collège de France”, iar numeroasele decoraţii şi premii cu care a continuat să fie gratulat certifică aprecierea pe care diriguitorii culturali o conferă cursului pe care l-a luat muzica cultă postbelică mulţumită lui Boulez, Messiaen, Stockhausen, Nono, Maderna, Berio, Cage şi urmaşilor lor: un structuralism rupt complet de public, lipsit de savoare estetică şi emoţională, un coşmar haotic al tensiunii continue, accesibil doar mental, prin studii de specialitate asupra partiturii, dar identic auditiv cu neantul din producţiile aleatorismului celui mai nebunesc sau monoton.

E, din nou, mai mult decât elocvent în acest sens celebrul experiment (sau care ar trebui să fie celebru) citat de compozitorul Corneliu Cezar în cartea sa „Sonologia”: trei loturi de ascultători (profesori compozitori, interpreţi profesionişti, respectiv melomani antrenaţi) au fost expuşi unei înregistrări cu o compoziţie serială (simplă, dacă se poate spune astfel, oricum nu integral-serială ca la Boulez) şi li s-a cerut să identifice şi să redea doar după ascultare, fără acces la partitură, cărămizile de bază ale piesei: seria în forma ei directă, recurentă şi răsturnată. N-a reuşit nimeni. Nimeni!

Snobii vor continua, evident, să pretindă că doar incultura îi împiedică pe majoritatea oamenilor să guste această muzică de un cu totul alt tip faţă de „naivitatea” muzicilor trecutului. Boulez chiar afirma despre clasici într-un interviu că „au fost utili la vremea lor, dar acum sunt depăşiţi”, idee de un evoluţionism social marxist ce evidenţiază atitudinea lui faţă de repere valorice şi principii estetice generale, precum şi mândria de a fi ajuns la visul de aur componistic al omenirii. Avangarda continuă e ca revoluţia continuă. Dar artificialitatea acestor construcţii sterile e demontată, printre altele, pe de o parte de principii acustice care ţin de armonicele sunetului şi de structura urechii omeneşti, dar şi, pe de altă parte, de absurditatea unui limbaj a cărui tensiune continuă îi anulează orice sintaxă reală. Analogia literară ar fi un stil în care cuvintele, dacă nu chiar şi literele, s-ar aranja într-o ordine inventată de scriitor, aleatorie sau pe baza unor algoritmi generaţi de calculator, în orice caz nu una ce ţine cont de limba vie şi de gramatică. Şi totuşi asta e unica direcţie permisă şi promovată oficial a muzicii culte a epocii noastre, iar decidenţii şi interpreţii de mai peste tot le râd în faţă compozitorilor ce mai au naivitatea de a le propune lucrări tonale, cu cea mai mică urmă de coerenţă şi deci cu şanse nule de a fi incluse în concertele oficiale. Dar împăratul e gol, oameni buni…

Dincolo de toate acestea şi de „nonconformismul” discretei sale vieţi personale (cf. Norman Lebrecht), să-l iertăm fiindcă Boulez omul a fost un tip amabil, cu umor, şi pe de altă parte a avut o contribuţie majoră şi ca dirijor, mai ales al muzicii moderne şi contemporane, precum şi al lui Wagner şi Bruckner, fapt pentru care merită într-adevăr apreciat. Cât despre celelalte, Dumnezeu să-l ierte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: