Barocul viu şi focul viu


Adrian Gagiu („Familia”, sept. 2014)

În cadrul ediţiei a XVIII-a a Zilelor Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, în 18 mai a avut loc în sala „Enescu-Bartók” a Filarmonicii orădene un excepţional concert de gală pus sub genericul „Il fuoco d’amore”. Susţinut de baritonul orădean Vlad Crosman cu acompaniamentul italiencei Martina Weber la viola da gamba şi al francezului Pierre Rinderknecht la teorbă, acest recital a oferit publicului orădean ocazia rarisimă, dacă nu chiar în premieră, de a se întâlni pe viu cu repertoriul vocal al barocului francez şi italian timpuriu şi mediu interpretat corect din punct de vedere stilistic.

Programul oferit a cuprins arii, madrigale şi câteva piese instrumentale (ciaccone şi passacaglii) de compozitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi: Clérambault, Campra, Caccini, Frescobaldi, Cavalli şi Monteverdi, respectiv Nicolas Bernier (1664-1734), Michel Lambert (1610-1696), Robert de Visée (1655-1732), Andrea Falconieri (1585-1656) şi Johannes Hyeronimus Kapsberger (1580-1651) (ultimul fiind un austriac stabilit la Roma). Uluitoare a fost aria de curte „Vos mépris chaque jour” de Michel Lambert, extrem de asemănătoare, pe alocuri chiar identică, superbului duet final „Pur ti miro, pur ti godo” din opera „Încoronarea Poppeii” (1643) de Monteverdi. Chiar dacă tetracordul coborâtor care constituie basul acestui set de variaţiuni gen ciaccona e tipic şi frecvent în epocă, similitudinile melodice nu pot fi întâmplătoare, ci mai degrabă un omagiu la adresa vârstnicului şi faimosului maestru italian sau, în cheie mai cinică, exploatarea unei resurse sigure. Citește în continuare

Anunțuri

Ditersdorf despre Oradea


Adrian Gagiu („Familia”, mai-aug. 2014)

Carl August Ditters von Dittersdorf (1739-1799) a fost unul dintre cei mai cântaţi compozitori clasici vienezi în vremea sa, aflat în relaţii amicale cu Gluck, J. Haydn şi Mozart, înnobilat în 1772, dar azi enorma sa operă în toate genurile muzicale culte ale epocii e aproape neglijată. Biografia lui include multe evenimente pline de culoare, peregrinări prin multe oraşe şi reşedinţe nobiliare din Europa Centrală, precum şi răsturnări neaşteptate, pe lângă activitatea componistică el fiind şi violonist şi mai apoi silvicultor, purtat pe valurile vieţii de capriciile diverşilor potentaţi ai vremii, ale căror gusturi se străduia să le gâdile într-un mod plăcut. Pentru orădeni, el e cel mai important personaj muzical activ în oraşul nostru în perioada clasicismului, fiind angajat aici între 1764 şi 1769 pe postul de capelmaestru şi compozitor al curţii de către episcopul catolic croat Adam Patachich de Zajezda (1717-1784) pentru a-i urma lui Michael Haydn (1737-1806), care ocupase postul între 1760 şi 1762. Patachich, om cult şi pasionat de arte, a fost episcop catolic al Oradiei între 1759 şi 1776, după care a fost promovat arhiepiscop de Kalocsa, în sudul Ungariei.

Carl Ditters, cum se numea el încă pe atunci, avea deci 25 de ani când s-a instalat aici plin de vigoare şi de ambiţii artistice, a compus foarte mult şi a organizat corul şi orchestra episcopului. Printre lucrările compuse la Oradea se numără unele ample, ca opera „Dragostea pe muzică” („Amore in musica”, 1767) şi oratoriul „Isaac, simbol al Mântuitorului” („Isacco figura del Redentore”, 1766). Concertmaestrul orchestrei, funcţie mult mai importantă într-o vreme când dirijatul cu bagheta nu se inventase încă, era violonistul şi compozitorul ceh Václáv Pichl (1741-1805) (numit în germană Wenzel Pichl), pe care l-a angajat tot el şi care i-a devenit prieten. Influenţa lui Dittersdorf la Oradea, spre deosebire de trecerea meteorică a lui M. Haydn, a fost intensă, dar din păcate de scurtă durată şi fără urmări. După desfiinţarea ansamblului de către împărăteasa Maria Theresia ca urmare a unei turnătorii locale nejustificate, n-a rămas nimic. Dar, dintr-un patriotism local exagerat (ce nu face însă mai nimic pentru a valoriza, a interpreta corect stilistic şi a promova lucrările lui Dittersdorf, M. Haydn şi, de ce nu, Pichl), legenda locală confecţionată în anii recenţi şi prezentă şi pe site-ul oficial al Filarmonicii face din aceste personaje totuşi secundare în muzica europeană mare protagoniştii unei epopei care ar fi fost prea frumos să fi şi avut loc în realitate: astfel, Pichl e numit „un important muzician de rang european”, iar orchestra orădeană de atunci e „una dintre cele mai însemnate din Europa” şi chiar „unică în acea vreme pe plan european”. Dar marea orchestră de la Mannheim, dar Concertele Spirituale de la Paris, dar orchestra lui J. Haydn de la Eszterháza?

Am găsit recent ediţia engleză din 1896 a Memoriilor lui Dittersdorf („The Autobiography of Karl von Dittersdorf, dictated to his son, translated from the German by A. D. Coleridge”, London, Richard Bentley & Son, publishers in ordinary to Her Majesty the Queen, 344 pp.), pe care el le-a terminat de dictat fiului său cu trei zile înainte de a muri în 1799 şi care, cu mici modificări, au fost publicate peste doi ani în beneficiul văduvei sale („Lebensbeschreibung”, Breitkopf und Härtel, Leipzig 1801). Cel mai bine şi mai cinstit e să căutăm adevărul în sursele primare, aşa că vom purcede la prima ei traducere românească, deocamdată măcar a pasajelor referitoare la Oradea, până ce vreo editură va fi interesată de toată această frescă inedită şi viu colorată a moravurilor muzicale ale clasicismului sau de ce i-au spus Gluck şi Mozart unui confrate. Stilul înflorit şi ceremonios al protagonistului va face aventurile sale muzicale la Oradea, ce vor apărea în serial aici, şi mai savuroase şi, în orice caz, mai autentice decât ceea ce ne-am imagina noi în locul lui că ar fi trăit el pe meleagurile bihorene.

CAPITOLUL XIV

Plăţi mici pentru participarea mea la încoronarea lui Iosif al II-lea.

Eu şi contele Spork la cuţite. Episcopul de Oradea. Angajarea mea

Citește în continuare

Redescoperirea lui Bruckner


(„Familia”, nr. 1, ian. 2014)

Concertul lui sir Simon Rattle cu Filarmonica din Berlin care a inclus Simfonia a IX-a în re minor de Anton Bruckner (1824-1896) cu prima audiţie absolută a celei mai recente revizuiri a finalului completat de echipa de muzicologi Nicola Samale, Benjamin-Gunnar Cohrs, John Alan Phillips şi Giuseppe Mazzucca (în versiunea definitivă, din 2012 – pentru detalii a se vedea Studiul introductiv al lui Cohrs) a generat mare agitaţie mediatică, în parte justificată. Era vorba de capodopera finală a unuia dintre cei mai mari simfonişti ai lumii, dedicată de el lui Dumnezeu („dem lieben Gott”), rămasă neterminată din cauza morţii autorului şi din care de obicei se cântă doar primele trei părţi, fapt pe baza căruia a proliferat o mare de elucubraţii romanţioase, ca şi despre Simfonia neterminată în si minor de Schubert, din care ultima parte completă e tot lentă şi resemnată. Din fericire, după ce au trecut autosuficienţa şi superficialitatea ce dominau în muzicologia secolelor XIX-XX, cercetarea serioasă şi fundamentată pe dovezi concrete a început şi în acest caz să separe adevărul de închipuiri. Astfel au reieşit nu numai noi accepţii asupra Simfoniei a IX-a de Bruckner, ci şi asupra întregii sale creaţii şi a modului corect de interpretare şi de înţelegere a ei, ca şi a muzicii secolului al XIX-lea în general. Pentru amuzament, de pildă, e emblematică vechea superstiţie livrescă de pe la 1900 a „blestemului Simfoniei a IX-a”: se zicea, cu trimitere la culmea atinsă de a IX-a de Beethoven, că marii compozitori nu sunt lăsaţi de destin să depăşească acest număr: Schubert, Bruckner, Dvořák şi Mahler au murit după ce au compus nouă simfonii. Cam în nota asta melodramatică comentau mulţi, inclusiv cei de meserie, despre astfel de teme. În realitate, Schubert a terminat doar şapte simfonii, lăsând încă trei neterminate, plus alte fragmente, Bruckner a compus mai multe simfonii decât a publicat (11), iar „Cântecul pământului” de Mahler e de fapt a noua sa simfonie, urmată de a IX-a şi de a X-a, neterminată. Şi cum rămâne cu Haydn (106 simfonii, nu 104, cum repetă mulţi unii după alţii), Mozart (în total 59, dintre care unele sunt uverturi, serenade sau au autenticitatea disputată), Schumann şi Brahms (câte patru) sau Şostakovici (15)?

S-au publicat multe studii detaliate, a căror discutare depăşeşte cu mult cadrul acestei reviste, dar cert e că, pe scurt, bătrânul Bruckner, bolnav de ateroscleroză, ciroză, diabet şi apoi pneumonia fatală, lucra la un final al Simfoniei a IX-a ca apoteoză a întregii sale opere simfonice după decenii de ignorare, marginalizare, ridiculizare şi animozităţi din partea criticilor şi a publicului. Bruckner concepuse în linii mari finalul simfoniei în întregime, iar schiţele care s-au mai păstrat, unele cu pasaje complet orchestrate şi în general acoperind peste jumătate din structura piesei, au putut fi identificate, asamblate şi completate, generând mai multe versiuni pentru concert. De remarcat e şi înregistrarea din 2002 a simfoniei realizată de Nikolaus Harnoncourt cu Filarmonica din Viena, în care s-au cântat fragmentele finalului fără completări. În general, finalul e oricum o problemă la Bruckner, fiindcă el îşi începe majoritatea simfoniilor la o asemenea altitudine încât pentru a putea depăşi sublimul primei părţi în final ar fi nevoie de puteri supraomeneşti. Citește în continuare

Cvartete vechi şi noi


Recentul şi excepţionalul disc al cvartetului „Terpsycordes” „Beethoven: Con intimissimo sentimento” (Ambronay, AMY 037, 4 martie 2013), cuprinzând Cvartetele nr. 6 în Si bemol major op. 18 nr. 6 şi nr. 15 în la minor op. 132, e de natură să genereze, pe lângă interesul ieşit din comun al primei înregistrări cu marele Cvartet op. 132 într-o manieră corectă stilistic, şi reflecţii mai generale asupra abordării noastre faţă de opera de gen a celui mai mare compozitor de cvartete (cvartetul de coarde fiind după unii, probabil pe bună dreptate, genul cel mai elevat al muzicii). Cvartetul „Terpsycordes” (Girolamo Bottiglieri – vioara I, Raya Raytcheva – vioara a II-a, Caroline Cohen-Adad – violă, François Grin – violoncel), al cărui repertoriu ce se întinde de la clasici la contemporani denotă o versatilitate şi o adaptabilitate remarcabile, a utilizat în aceste înregistrări maniera de a cânta proprie epocii în care au fost create lucrările (ceea ce se petrece surprinzător şi ciudat de rar în zilele noastre), precum şi un set de instrumente istorice (copii după Guarneri şi Stradivari realizate pe la 1850-1860 de Jean-Baptiste Vuillaume).

Vechea dispută între rigoarea şi muzicalitatea sporite ale curentului de interpretare autentică a muzicii vechi, pe de o parte, şi subiectivismul egocentric al majorităţii muzicienilor „main stream” (de)formaţi în secolul al XX-lea de canoane estetice discutabile (vom reveni mai jos), nici nu şi-ar avea rostul în realitate dacă pentru interpreţi ar conta mai mult lucrarea şi cum sună ea şi mai puţin propria persoană. În lumea mai civilizată abundă de câteva decenii ansamblurile de toate genurile specializate în interpretarea autentică stilistic, iar cercetările lor şi ale muzicologilor serioşi au dus la progrese enorme, inclusiv ca expresivitate, faţă de pionieratul din anii 1970 (în România încă nici nu se pune problema). Totuşi, în mod curios, unul dintre cele mai substanţiale corpusuri ale muzicii universale, cvartetele lui Beethoven, nu are încă o înregistrare integrală conformă cu această abordare interpretativă (mai e nevoie oare să amintim că e vorba de o muzică de acum 200 de ani, concepută în circumstanţe diferite de cele de azi, că tehnica instrumentală s-a mai schimbat de atunci şi că instrumentele cvartetului de coarde sunt instrumente de muzică veche, transformate totuşi pe ici pe acolo, prin părţile esenţiale, în aceste două secole?). Citește în continuare

2013 in review


The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 3,200 times in 2013. If it were a cable car, it would take about 53 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

O invenţie românească sabotată: aur fără cianură


GUEST POST (by e-mail): 

Citiţi şi cruciţi-vă când vedeţi autorităţile române că se comportă ca nişte sclavi în faţa intereselor marilor companii multinaţionale (cum este exemplul arhi-cunoscut de la Roşia Montană).

”Iată ce spune Alexandru MIRONOV:
Am asistat în ultima vreme la o adevărată ofensivă mediatică – ziare, posturi de radio, dar mai ales clipuri la diverse televiziuni – care voia să ne convingă să ne aplecăm şi să culegem miliardele de doari pe care doreşte să ni le ofere o companie, desigur, mare prietenă a României, pe numele ei Roşia Montana Gold Corporation.
Intru în pielea jurnalistului de ştiinţă şi voi continua rîndurile mele cu o propunere care vine din mediul de cerectare ingineresc – mai exact, de la una dintre rămăşiţele excelentului Institut de Metale Neferoase din Baia Mare, un SRL de cercetare ştiinţifică numit SC Larechim.

Managerul acestei societăţi, ing. Vasile Coman, susţine că la SC Larechim există un grup de chimişti şi metalurgi care lucrează, de cîţiva ani, la o tehnologie de extragere a aurului şi argintului din reziduuri miniere, prin metode nepoluante, care au marele merit că evită cumplitele tehnologii pe bază de cianuri.

Băimărenii din echipa SC Larechim au descoperit un activator, o substanţă care într-un mediu alcalin permite o reacţie cu cheltuială rezonabilă de energie. Cercetătorii de aici au brevetat şi o invenţie pentru extragerea arsenului din pirite aurifere (brevet RO 120980/28.03.2003). În laboratoarele şi atelierele răposatului Institut pentru Metale Neferoase au construit o instalaţie pilot pentru recuperarea aurului şi argintului din piritele de la Şuior. Odată instalaţia pusă la punct şi după un şir lung de experimente (24 de şarje de cîte 200 kg de pirite), ei au ajuns să poată asigura un proces constant de recuperare, care poate fi sintetizat în cîteva propoziţii. Citește în continuare

Un român din Canada aduce probe noi în dosarul Roșia Montană


„The Guardian”:
http://www.theguardian.com/world/2013/apr/16/fbi-arrest-bribery-10bn-mountain

GUEST POST (e-mail):

Din „Curentul”: “Arhitectul exploatării de la Roșia Montană, Beny Steinmetz, sub
anchetă internațională”
“Dacă Beny Steinmetz, în mod direct sau prin interpuși, pentru a
ajunge la zăcămintele de aur, a mituit în alte state ale lumii înalți
funcționari publici și demnitari, de ce România ar fi făcut excepție?”

Citiţi articolul de mai sus din „Curentul” şi transmiteţi
aceste câteva rânduri mai departe către cei care protestează
împotriva proiectului Roşia Montană.

În esenţă, este vorba de “omul de afaceri” israelian Beny Steinmetz,
acelaşi care este în spatele proiectului de la Roşia Montană, via
Gabriel Resources/Gold Corporation. Acesta a cumpărat de la guvernul
corupt din Guineea cu 156 de milioane de dolari (dând
şpagă unor guvernanţi) un mare zăcământ de fier de la Simandou,
apoi a revândut jumătate din acelaşi zăcământ aceluiaşi guvern
corupt pentru 2,5 miliarde de lire sterline! (1 liră sterlină = 1,5
dolari americani); adică de (2.500.000.000×1,5)/156.000.000 = 24
de ori mai mult, dar doar pentru jumătate din ceea ce cumpărase (de
la “guvernanţi”)! Citește în continuare