Raport despre starea muzicii


Adrian Gagiu („Familia”, iul.-aug. 2015)

„Oare unii oameni se ocupă de muzică pentru că sunt nebuni, sau muzica e cea care i-a înnebunit?” (Hector Berlioz)

Uneori întrebările copilăreşti sunt cele mai grele: de exemplu, care mai sunt rostul sau relevanţa muzicii în societate? Un călător din viitor, fie el şi muzicolog, ar avea mari dificultăţi în a descifra climatul nostru muzical. După, să zicem, epoca lui Bach şi Handel, sau epoca lui Mozart şi Haydn, sau cea a lui Beethoven şi Schubert, sau cea a lui Brahms şi Wagner, sau cea a lui Debussy şi Ravel, sau fie şi cea a lui Schönberg şi Stravinsky, în ce epocă trăim noi? În epoca lui Philip Glass, Lady Gaga, Armin van Buuren, Alex Velea, Nicolae Guţă sau a DJ-ilor ce trăiesc din firimiturile altora? Niciodată n-au fost o asemenea divergenţă radicală de stiluri, practici şi mode efemere ca în babilonia actuală, în care toţi cântă şi nimeni nu ascultă cu adevărat, o superficialitate atât de crasă şi de trecută cu vederea, o asemenea lipsă de utilitate edificatoare pentru om în sensul de a-l face mai bun prin combinaţia de adevăr şi frumos. De altfel, cei cu vocaţia mefistofelică de a nega totul au avut deja de mult grijă să ridiculizeze şi să relativizeze şi aceste principii. Trăim de ani buni în povestea cu hainele cele noi ale împăratului, neîndrăznind a recunoaşte distrugerea prin multiple direcţii a muzicii aşa cum era ea în epoci ale căror producţii le mai ascultăm totuşi cu plăcere (mai mult sau mai puţin secretă), nu din obligaţie, strângând din dinţi cu ochii pe ceas şi apoi dând din cap cu alţi snobi („Da, da, e interesant, interesant… Ce inovator, deschizător de drumuri, original, neconvenţional…” etc., etc.).

Într-un fel, acest balamuc poate fi privit şi ca având o oarecare latură experimentală şi dinamică, din care ar fi de sperat că se va şi decanta ceva bun cândva (deşi această fază durează cam de mult), iar puterea de comunicare între oameni e azi fără precedent şi marchează indubitabil şi climatul muzical. În principiu, poţi afla imediat ce s-a produs oriunde în lume, problema e însă că e greu să şi găseşti ceva anume şi mai ales să ordonezi acest ocean haotic de informaţii, inclusiv muzicale. Adică, într-un cuvânt, ne-am pierdut reperele şi criteriile. Ceea ce numim în prezent muzică a ajuns o sferă de activităţi mult prea radical divergentă pentru a mai putea fi desemnată doar cu acest termen prea general. Mai cinstiţi în acest sens sunt fabricanţii de muzică comercială (cacofonie greu de evitat, dar adecvată în context), când vorbesc despre breasla lor drept „industrie muzicală”. Ceilalţi, elitiştii (ca să păstrăm deocamdată această dihotomie uşor simplistă), cei care mai pretind că fac artă, s-au făcut din ce în ce mai elitişti dintr-un stahanovism al originalităţii cu orice preţ, izolându-se într-un turn de fildeş fără legătură cu realitatea, într-un fenomen de nişă inaccesibil neprofesioniştilor (iar uneori chiar şi profesioniştilor).

Aici s-ar putea aduce în discuţie tangenţial nevoia unei definiţii a succesului. Cine a avut cu adevărat succes: Chopin, în faţa câtorva sute de aristocraţi şi de inşi cultivaţi ce l-au ascultat în câteva saloane pariziene, sau regele kitsch-ului André Rieu sau alţi campioni ai fusion-ului de un gust îndoielnic, ce umplu stadioane? Din perspectiva stomacului, care predomină ascunsă şi în pragmatismul de azi, răspunsul e evident, după cum şi din perspectiva romantică şi idealistă răspunsul contrar e la fel de evident. Probabil că în viitor istoria muzicii va pune cât de cât la locul lor chiar şi bizareriile de azi şi va decanta adevăratele valori, atâtea câte sunt, aşa cum l-a reţinut mai demult pe Chopin ca pe un mare compozitor şi a ignorat banalităţile şi deşeurile cu care era contemporan. Dar dificultatea majoră acum e că latura negativă a „democratizării” informaţiei şi a educaţiei, mai ales făcute superficial, a dus la o relativizare prea mare şi la o confuzie a valorilor: Chopin e un mare compozitor numai pentru cei în măsură să-i asculte şi să-i simtă lucrările, în timp ce pentru marele public care doar a auzit de el e un tip mort de mult, care cânta ceva sentimental şi depăşit la pian, fără drum machine. Aşa am ajuns să auzim mai nou de DJ cutare că e genial (ce, el n-are voie?). Ce-i drept, depinde şi cine afirmă asta…

Compozitorul Octavian Nemescu (n. 1940) a publicat anul trecut în revista „Muzica” nr. 3 o analiză cvasi-exhaustivă şi de o precizie chirurgicală a peisajului muzical, mai ales românesc şi de după 1990, care trece în revistă marile crize ale fenomenului muzical contemporan ajungând cam la aceleaşi concluzii uşor înspăimântătoare referitor la sfârşitul actualei civilizaţii. Articolul e excepţional şi merită comentat, cu vaga speranţă că va pune degetul şi pe rana celor care încă nu ştiu pe ce lume trăiesc sau a celor care mai vor să priceapă ceva din muzicile contemporane. Cheia acelui text e sesizarea tranşantă a „crizei culturii înalte” după 1990 şi, ca un corolar cam extrem (sau nu?), a sfârşitului civilizaţiei de tip european. Dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, problema merită luată în considerare şi în specificul ei muzical, după ce atâţia gânditori au scris despre declinul general al Occidentului ca model civilizaţional construit în secolele recente. Evoluţia stilistică a muzicii europene s-a derulat accelerat începând cu antichitatea, când muzicile tradiţionale şi rituale erau strâns înrudite şi păstrate cu sfinţenie sute şi mii de ani în diferitele culturi, până la curentele stilistice din ce în ce mai efemere din epoca modernă şi post-modernă. În linii mari, dintre marile tendinţe stilistice mai cunoscute, Renaşterea a durat în muzică vreo 200 de ani, barocul cel mult 150 de ani, clasicismul 70 de ani, romantismul vreo 50 de ani, iar apoi impresionismul, expresionismul, modernismul şi toată pletora de curente asociate erau fericite să reziste în cel mai bun caz 10-20 de ani. Un alt element cheie a fost inventarea atitudinii moderniste, prin prisma căreia „fiecare moment artistic marchează o revoluţie”, „a fi modern însemnând a nega cu vehemenţă Tradiţia”. „Revoluţie în artă, revoluţie în societate!”, vorba lui André Breton (şi s-a văzut cât bine au adus revoluţiile secolului trecut).

Apoi, în epoca postbelică, după exacerbarea constructivismului prin serialismul integral, în anii 1960 au venit reacţia la fel de extremă a aleatorismului, dar şi direcţii muzicale ce intenţionau cel puţin recuperarea unor tradiţii şi origini uitate. Rezultatul celor din urmă a fost în planul muzicii culte minimalismul, care a generat muzici repetitive, non-evolutive, ca o emulare savantă, pseudo-simplistă, a muzicilor rituale din civilizaţiile arhaice, tradiţionale. Similar, muzica spectrală (printre ai cărei reprezentanţi de seamă de la noi e chiar Nemescu), precum şi curentele asociate, definite mai mult sau mai puţin vag (muzici arhetipale, ritualice, metamuzicale, metastilistice, etc.), au încercat prin anii 1970 recuperarea consonanţei, după deceniile de disonanţe cumplite de după Schönberg. Odată cu teoretizarea postmodernismului în anii 1980, aceste curente muzicale au fost incluse acolo, poate şi din convenienţă, fiind interesantă remarca lui Nemescu: „De atunci trăim în epoca postmodernă, adică nu s-a mai întâmplat nimic în câmpul culturii europene.” Această generalizare comodă e cam suspectă totuşi, ca orice simplificare, mai ales că răsturnările europene din 1990 şi de după au avut ecouri şi în plan cultural şi muzical: „Din punct de vedere social şi politic a avut loc o catastrofă, sau, în alţi termeni, o revoluţie de tip postmodern (sau „restauraţie”, sau „contrarevoluţie”), deci de recuperare şi nu de negare a unei tradiţii şi anume: întoarcerea (atenţie, doar în Europa!) la capitalism (la legea junglei). Aşadar, s-a produs prăbuşirea sistemului (politic şi social) comunist, dovedit a fi fost o frumoasă utopie, cu aplicare bestială. Această sucombare s-a produs fără vărsare de sânge, cu o singură excepţie: România!” Ideea sfârşitului istoriei a lui Fukuyama s-a dovedit utopică, eliminarea antitezelor ideologice fiind iluzorie, iar noile conflicte împinse în prim-plan (de ex., cel cu fundamentalismul islamic) au adus „întoarcerea, tot de factură postmodernă, la Evul Mediu.”

Într-un fel, Nemescu are totuşi parţial dreptate când denunţă stagnarea post-istorică instalată în muzica cultă după anii 1980, când „fiecare a înţeles în mod diferit de ceilalţi ideea recuperării originilor”, de unde şi atomizarea stilistică şi proliferarea subcurentelor de hiper- sau neospectralişti, neoserialişti (şcoala lui Boulez), neoclasici, neoimpresionişti, neoexpresionişti, neoromantici, chiar neobaroci şi neomedievali. Dacă Wagner visa la „muzica viitorului”, iar „moderniştii erau obsedaţi de Viitor, (…) pe postmodernişti, din contra, îi hipnotizează Trecutul.” În acest tablou difuz se adaugă şi durii postmodernismului, care cultivă colaje cu petice din toate epocile muzicale (de ex., Luciano Berio), de obicei la modul ironic, fiindcă băşcălia faţă de orice, mai ales de idealuri eşuate, e o marcă a atitudinii postmoderne. Apropo, deconstructivismul unora dintre ei (poate neîntâmplător simpatizanţi comunişti, fie ei şi occidentali) ar face casă bună şi azi cu estetica proletcultistă a lui Stalin care denunţa „formalismul” (adică procedeele componistice elevate, clasice) după ce încurajase avangarda pentru a distruge tradiţia clasică (Şostakovici a fost o victimă celebră a acestor manipulări politice ale muzicii).

Elementul comun al tuturor acestor tendinţe muzicale „denotă, din păcate, o lipsă de speranţă în viitor, un vid al orizontului de aşteptare şi se încadrează în marea direcţie retro apărută după 1980 şi care s-a accentuat după 1990. Se practică deconstrucţia (termen inventat de Derrida) sau, cu alte cuvinte, „jaful” sistematic al Trecutului sau, în alţi termeni, „reciclarea” paradigmelor istorice. Puţini sunt cei care au căutat originile în cheia Recuperării Înnoitoare (această opţiune a existat, mai ales, în perioada de început a postmodernismului, adică 1960-70, poate 80). Dar oare unde ar putea fi regăsite originile pierdute, paradisiace şi anistorice ale omenirii? După părerea mea, niciunde, în planul orizontal al istoriei, mai apropiate sau mai îndepărtate (…). Aceste origini, cred eu, nu pot fi găsite în trecutul şi nici aşezate în viitorul „peşterii existenţiale” a lumii materiale. Ar putea fi căutate în zona metafizică a altor dimensiuni, pe o axă verticală a existenţei, la etajele sale superioare.”

Am citat in extenso acest paragraf fiindcă intuiţia crucială a lui Nemescu (şi a altora) oferă aici la modul conceptual soluţia ieşirii din acest labirint. Într-un cuvânt, e vorba de necesitatea unei adevărate evoluţii individuale pe plan spiritual, interior, nu prin raportare mai mult sau mai puţin sterilă şi mecanică la modelele exterioare. Atunci, un om „îmbunătăţit”, fie el compozitor, interpret sau ascultător, va putea fi parte a unei vieţi muzicale bazate pe arhetipuri reale şi universale.

 

„Nimeni nu mai cunoaşte azi calea de mijloc. Ca să ai succes acum trebuie să compui fie o muzică atât de complicată încât nici un om cu mintea întreagă să nu o poate pricepe, fie una atât de vulgară încât până şi căruţaşii să o poată fluiera.” (W. A. Mozart, 1782)

Această profeţie terifiantă a lui Mozart nu încetează să mă uimească. Nu poate fi vorba decât de o intuiţie profetică, fiindcă a fost enunţată în treacăt într-o epocă glorioasă a componisticii culte, când Mozart însuşi se mândrea că în cele mai bune lucrări e pe gustul şi al cunoscătorilor, şi al necunoscătorilor cărora le place fără să ştie de ce (ideal ne-mai-atins de atunci). Oricât de fină ar fi fost sensibilitatea şi pătrunderea intelectuală a unui geniu ca Mozart, e imposibil să identificăm în acea perioadă muzici care ar îndreptăţi o astfel de viziune drastică. Chiar dacă existau şi muzică populară, şi muzică de divertisment urban, şi muzică cultă mai bună sau mai slabă, nici nu se poate vorbi atunci de dihotomia cruntă pe care o acuza el. Tendinţele embrionare ale exceselor pe care le intuia Mozart s-au manifestat însă din plin în epoca modernă şi post-modernă, distrugând şi muzica cultă, şi muzica de divertisment.

În anii 1980, scriitorul Gheorghe Săsărman descria într-un roman SF un concert al muzicii de masă din viitor într-un peisaj de infern post-industrial, în care muzica era redusă la rudimente ritmice repetitive şi asurzitoare, iar spectatorii săreau pe loc în mod mecanic, ca nişte zombies. Iniţial, imaginea mi s-a părut doar o licenţă literară, o exagerare de care autorul avea nevoie pentru a-şi ilustra şi sublinia mesajele din ucronia sa negativă, chiar dacă, păstrând proporţiile, întotdeauna au fost în muzica de dans sau de divertisment şi producţii mai rudimentare, pe lângă cele de calitate. Ei bine, azi, după invazia şi exacerbarea cvasi-exclusivă a rap-ului, a pop-ului de joasă factură şi mai ales a DJ-ilor care agresează timpanele clubber-ilor înnebuniţi de droguri şi alcool, imaginea de coşmar din romanul „2000” al lui Săsărman nu mai pare deloc dintr-un viitor foarte îndepărtat şi „prea de tot”, ci o ilustrare a realităţii contemporane cu care am fost obişnuiţi treptat de către agenţii de influenţă ai prostului gust. E exact ceea ce înseamnă azi „distracţia” din cluburi.

De altfel, nu mai există azi muzică pentru ascultat, cu excepţia câtorva enclave. În general, muzica e acum doar un fundal pentru „distracţie”, nunţi sau videoclipuri, iar concertele nu se mai ascultă, ci se privesc efectele video şi laserele de pe scenă (toţi proştii vorbesc şi scriu azi despre „spectacole” de muzică, fie ea şi simfonică). Până şi muzica electronică, un gen cu ambiţii mari în anii 1970-1990 şi atins uneori chiar de geniu prin corifei ca Jean-Michel Jarre, Vangelis, Klaus Schulze sau David Parsons, a ajuns azi să însemne doar subproducţiile dansante din cluburi, care se produc „pe bandă” cu programe şi sunete electronice prefabricate (plus esenţialele fese feminine la care să se holbeze agitaţii majoritari ce nu se pot concentra prea mult la ceva dacă nu le hrăneşte obsesiile sexuale). Dar să nu anticipăm.

Continuând comentarea remarcabilei analize a compozitorului Octavian Nemescu din revista „Muzica” asupra peisajului muzical actual, am ajuns la compromisurile pe care au început să le facă după 1990 unii compozitori tineri de muzică cultă, cu iluzia de a ieşi din turnul de fildeş în care se izolaseră maniacii avangardei perpetue (apropo, ce avangardă mai e aceea care durează de o sută de ani, cu diversele ei nuanţe experimentale şi inclusiv prin oameni de vârste aproape matusalemice? „Să fii radical la bătrâneţe e culmea nebuniei”, vorba lui Goethe). Dar soluţia de accesibilitate încercată a fost coborârea ştachetei şi amestecarea genurilor: fusion. Au strecurat în compoziţiile lor culte momeli din jazz, pop sau rock, ca să mai sune şi ceva familiar publicului, sau au dus concertele din sălile dedicate lor în „spaţii neconvenţionale”. În esenţă, fusion nu e ceva rău în sine, tendinţa a apărut încă din anii 1970 între subgenurile unor muzici mai de masă (jazz-rock, jazz-pop, pop-rock, muzica alternativă etc.), ca să nu mai zicem de Gershwin şi de urmaşii lui, care au dus jazz-ul în simfonism, ceea ce l-a făcut pe Leonard Bernstein să afirme (exagerând, bineînţeles) că jazz-ul e singurul substrat unanim acceptat, original şi definitoriu al tinerei muzici americane culte.

Dar Nemescu se referea la fusion-ul între genurile culte şi cele de divertisment (jazz-ul era la origini un gen al muzicii de divertisment, dar unele curente ale sale au ajuns în timp la o sofisticare mai ales armonică remarcabilă). Astfel de hibridări contra naturii înseamnă fie o vulgarizare a muzicii culte prin ţeluri şi mijloace străine ei, fie hiper-intelectualizarea unor genuri de masă care devin astfel contrariul lor: un moft elitist, o struţo-cămilă, sau o „hipstereală”, cum se zice acum. Dusă la extrem, plăcerea morbidă a coborârii standardelor a generat „prelucrările moderne” ale clasicilor produse de unii ca James Last sau André Rieu şi pletora de trupe pop cu violoniste sexy (cu viori electrice, evident) ce cântă un fel de Vivaldi de club, ediţii schematizate ad usum Delphini pentru superficialii ce nu suportă bogăţia de conţinut şi lipsa de tobe cu ritmuri de discotecă. Fără ritmuri la percuţie continue şi sincopate nu eşti actual, dacă ai asta eşti cool, ce-ţi mai lipseşte?

Nimeni nu-l ia pe David Attenborough drept savant când acesta prezintă emisiuni de popularizare ştiinţifică, dar popularizatorii muzicali respectivi au mai făcut un pas în această direcţie prin experimentele „între arte”: happening-uri cu un pic de cântat, o lingură de teatru-dans şi proiecţii video cât cuprinde, totul asezonat cu „instalaţii” plastice şi, evident, într-un spaţiu neconvenţional pe unde poţi trece în maiou şi şort când mergi sau vii de la bere. Acest ghiveci pare să evoce „opera de artă integrală” la care visa Wagner, dar numai aparent şi numai prin mijloace, fiindcă idealismul romantic al acestuia n-ar fi admis haosul, lipsa de repere şi coborârea tematicii şi a uneltelor la nivelul cotidianului. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din lupta contra artei „elitiste” şi pentru un nou proletcultism (acum în Occident, că doar lumina ne vine de la Apus), născut din şi hrănind această mare confuzie de valori.

În actuala babilonie de stiluri, Nemescu vede condiţia artistului drept „cea a atomizării totale, a insularizării, fie că este vorba de tinerii sau de bătrânii artişti. Nu mai există, la ora actuală, nici o solidaritate în cadrul breslelor artistice, pe nici o idee estetică, ci numai „aşezarea” spate în spate faţă de ceilalţi. Autismul, sau izolarea totală (incomunicarea) nu este numai o boală a tinerilor aparţinând societăţii contemporane, o boală din ce în ce mai răspândită astăzi în ţările dezvoltate, ci o stare de spirit a actualităţii (tipică societăţii Internetului).” Versul lui Eminescu „Cu toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă” e tot despre noi, ca şi profeţia lui Mozart. La această poluare informaţională, inclusiv în şi prin muzică, se adaugă egoismul şi orgoliul iraţional şi prea răspândit printre muzicieni: cine mai e dispus măcar să asculte producţiile unui „confrate”? Generozitatea fabuloasă a lui Liszt ca interpret şi promotor pare acum ceva de domeniul utopiei.

Relativismul indus de avangarda cu orice preţ a distrus şi scara de valori a criticii de artă, mai ales muzicală. Cu rare şi excelente excepţii academice occidentale, rezervate prin natura lor cunoscătorilor, muzicologia aproape a dispărut, „nu se mai ştie ce este frumos şi ce este urât, care sunt graniţele dintre arta profesionistă şi cea amatoristă, confuzia dintre ipostaza capodoperei şi cea a făcăturii mediocre sau chiar a eşecului artistic fiind totală (…). Kitsch-ul inundă, pe toate canalele, producţia culturală, în contextul unei democratizări totale a statutului artistic.” Vorba lui Beethoven „Respectă ceea ce nu poţi fi” nu mai înseamnă nimic pentru numeroşii domni Goe din artele contemporane.

Astfel de glosări despre sfârşitul civilizaţiei europene, inclusiv muzicale, înţeleasă drept o tradiţie de repere estetice şi morale, nu sunt întotdeauna semne de conflict al generaţiilor. Nu numai bătrânii se plâng acum de „tineretul din ziua de azi”, ca în toate epocile, fiindcă acum criza nu e a generaţiilor, ci a mentalităţilor. Bătrânii dinozauri ai veşnicei avangarde culte, care de o sută de ani tot impun noilor generaţii, prin intermediul cursurilor, al premiilor şi al burselor, cămaşa de forţă a distrugerii oricărei urme de bun simţ estetic ce nu se încadrează în şabloanele lor, sunt chiar o parte dintre cei responsabili de acest declin. Când începi prin a dispreţui oamenii, făcându-i să creadă că nu orice „om de rând” (cum se spune acum fără nici o ruşine democratică) poate „înţelege” compoziţiile lor, de parcă ar fi destinate doar masteranzilor sau doctorilor în muzică, să nu te miri când ei te ignoră şi sar cu arme şi bagaje în braţele divertismentului, chiar dacă şi el e tot mai insipid şi mai vulgar. Muzica cultă e oricum relativ greu de savurat fiindcă necesită o oarecare familiarizare cu limbajul ei, ca orice limbaj mai complex, dar răsplata e pe măsura „efortului”.

O întrebare şi mai serioasă ar fi câţi oameni mai simt nevoia de a asculta muzică pur şi simplu, fără a face altceva între timp. Veşnica grabă artificial indusă în societatea actuală încurajează tocmai superficialitatea, senzaţia în locul sentimentului, instinctele cele mai simple în locul evoluţiei personale. Sigur că nu toată lumea e aşa, dar contribuţia criminală la nivel sufletesc a mass media de a da importanţă exagerată mizeriei întreţine în rândurile publicului o presiune aproape generalizată de a se conforma cu modelele cele mai facile. E uşor şi frumos să spunem că restul îşi pot găsi refugii, că e loc sub soare pentru toţi şi că fiecare poate avea un public de nişă, dar o activitate confidenţială, ca un hobby, devine neproductivă nu numai financiar, ci mai ales ca efort şi timp alocat. De exemplu, merită să compui, să nu zic o lucrare cu orchestră, dar „măcar” un cvartet (gen oricum dificil şi elevat) pe care în cel mai bun caz îl ascultă o singură dată vreo 20 de inşi? Muzica presupune introspecţie şi când o asculţi, dar acum mai toţi oamenii vor distracţie, că viaţa e grea, plus că mai nou „ţara” te vrea prost. Oricum, pe fondul lipsei de educaţie muzicală, mai ales la noi, puţini sunt familiarizaţi cu limbajele ei mai complexe, inclusiv mulţi intelectuali. Nici nu e obligatoriu ca toată lumea să asculte muzică, dar de ce ar fi obligatoriu ca toată lumea să înveţe în şcoală comentarii literare? Aşa li se dezvoltă gustul literar şi vocabularul? N-ar merge mai bine şi un pic de logică, gramatică şi retorică, apropo? Dar asta e altă poveste.

Probabil civilizaţia europeană nu va dispărea, deşi de mult i se tot cântă prohodul, ci se va regenera dacă se va produce o reacţie de trezire pentru recuperarea reperelor esenţiale. Bineînţeles, nu poate fi vorba de europocentrism, rasism, elitism sau cine ştie ce insultă pe care noii marxişti ai culturii sunt gata să o arunce în lipsa argumentelor. Pe ei chiar îi încântă senzaţia mai mult sau mai puţin mărturisită pe care o au cei ce ascultă monstruozităţi muzicale, cum că oricine ar putea produce aşa ceva. Sigur, n-ai voie să spui asta în public fără a fi ostracizat drept incult şi depăşit, mai ales că numai autorii validaţi de sistem au voie să le producă. Poate ei au şi satisfacţia secretă a „democratizării” absolute a artei: toţi suntem egali, nu mai e nevoie de talent, totul e relativ, vă spunem noi ce să aplaudaţi şi ce nu. În domeniul artelor plastice s-au expus şi opere ale bolnavilor psihic sau opere ale unei maimuţe, aşa că muzica mai are de „recuperat” în sensul acesta.

Dar pentru cei ce mai au măcar o urmă de integritate ar putea fi relevant zdrobitorul experiment relatat de compozitorul Corneliu Cezar în interesanta sa carte „Sonologia”. După decenii de dominaţie a stilului respectiv, trei loturi de ascultători au fost puşi să asculte muzică dodecafonică, de la începutul sfârşitului muzicii europene, deci ceva relativ simplu în teorie faţă de ce a urmat,. Primul lot era format din compozitori şi profesori de la Conservator, al doilea din muzicieni interpreţi, iar al treilea din ascultători pasionaţi de muzică cultă. Li s-a cerut ca după ascultarea compoziţiei seriale respective, fără acces la partitură sau analize, să identifice cărămizile ei de bază: seria şi principalele ei derivări (recurenţa, răsturnarea, recurenţa răsturnării). N-a reuşit nimeni, nici măcar cei din primul lot! Cam aşa e cu muzica cultă ce domină în zilele noastre.

 

De ce să fi făcut tocmai muzica excepţie de la degradarea cvasi-generală, economică şi culturală, de după căderea experimentului comunist? Aceşti 25 de ani de exacerbare a celor mai joase instincte, a arivismului şi a cleptocraţiei duc un război continuu faţă de orice tentativă de elevare prin cultură şi adevăr, pentru a preveni orice reacţie de trezire a turmei. În anii 1980, pe când Parisul mai era un centru mondial al culturii (vorba lui Octavian Nemescu în articolul său din revista „Muzica” pe care îl comentăm aici), componistica românească era bine văzută în Europa, beneficiind de onoruri similare celor acordate în anii 1960-1970 polonezilor şi lui Ligeti şi Kurtág. Erau apreciate ca soluţii componistice originale mai ales eterofonia (preluată din folclor şi de la Enescu şi teoretizată de Ştefan Niculescu înaintea mult-aclamatului Pierre Boulez – aşa cum Enescu „inventase” neoclasicismul înaintea lui Ravel şi Prokofiev), precum şi spectralismul isonic al lui Corneliu Cezar şi alte orientări stilistice, mai mult sau mai puţin clar definite. Majoritatea aveau ca substrat cântarea psaltică bizantină şi tradiţiile mult mai vechi din spaţiul dacic, dar bineînţeles că succesele europene de atunci ale muzicii româneşti culte au fost apoi uitate pentru că, dincolo de unele declaraţii sforăitoare şi lipsite de conţinut, „românii sunt un exemplu cras de lipsă de patriotism” (Nemescu dixit). Un adevărat patriot îşi apără identitatea, comunitatea şi mediul în care trăieşte. „Marii noştri compozitori” nu au nici acum ediţii integrale şi accesibile ale operei lor, dar ne lamentăm că nu sunt cunoscuţi şi cântaţi.

După 1990, direcţiile stilistice respective au continuat, în timp ce compozitorii mai tineri au preluat postmodernismele occidentale şi simptomele de criză aferente. Nemescu constată astfel că „practic, nu mai este nici o diferenţă astăzi între ceea ce se întâmplă, în plan artistic, în Lume şi evenimentele de aceeaşi natură din România. Asistăm la ceea ce se numeşte o globalizare a câmpului artistic. Nu mai există nici o Mecca, nici un centru artistico-muzical mondial care să emane noi idei estetice.” Această descentralizare a esteticii componistice nu e ceva rău în sine, ba chiar dimpotrivă, ca şi accesibilitatea noilor tehnologii, ce permit şi elaborarea de creaţii multimedia. Reala problemă e însă lipsa de repere estetice şi de finalitate în plan uman, sufletesc, a muzicii contemporane culte. De o sută de ani, mulţi dintre aceşti oameni încă n-au ieşit din faza de experiment, sunt tot ca nişte copii fascinaţi de noile jucării, cu care de fapt nu ştiu ce să facă. Artă pentru artă? Noile sonorităţi, inclusiv cele nenumărate ale sintetizatoarelor, nu implică neapărat şi în sine o nouă şi valoroasă concepţie muzicală, rămânând de obicei tributare tot experimentului sau chiar unei sărăcii de concepţie mascată de ineditul timbral al instrumentelor. Vorba lui Schönberg (da, el însuşi), se mai poate face muzică bună în Do major – sau, prin analogie, cu instrumentele de până acum. „Aşadar, după 1990 nu a mai apărut un curent artistic nou la orizont şi asta pentru că a dispărut dorinţa, în cadrul tinerelor generaţii, ce s-au succedat de atunci, de a ieşi din context. S-a tocit şi dezideratul marcării operelor de artă cu amprente personale”, observă Nemescu. Dar, parafrazând un bătrân cinic, oare chiar trebuie să compună toată lumea? „Nu văd necesitatea” (Barbey d’Aurevilly).

În acest punct survine o constatare interesantă a lui Nemescu: „Noua generaţie, mai ales cea de sex masculin, nu mai este atrasă de ideea de a-şi face astăzi o meserie artistică, în mod special pe domeniul creaţiei muzicale, întrucât nu mai este rentabilă. Singurul scop al studenţilor de la clasele de compoziţie este să poată face muzică de film. Şi această tendinţă există nu numai la noi în România, ci peste tot în Europa, în Lume (a se vedea temele cursurilor de vară).” A fi compozitor nu mai e cool, decât dacă produci pentru (pseudo)vedete pop sau pentru film. Dar câţi ajung în contact prin e-mail cu producătorii Rihannei sau meşteşugari pentru Hollywood? Oricum, muzica în sine nu mai e interesantă dacă nu e ilustraţie la ceva, aşa că bărbaţii adevăraţi nu mai stau degeaba toată ziua în faţa foii cu portative sau a instrumentului, ci fac bani, de preferinţă fără număr. Un confrate altfel valoros chiar încerca să mă convingă o dată că muzica de film e acum moştenitoarea simfonismului (numai fiindcă mai foloseşte uneori instrumente din orchestră?), idee de o superficialitate crasă care bântuie şi prin cercurile fusion din Occident. E ca şi cum ai considera cărţile de colorat sau benzile desenate drept continuatoarele în prezent ale romanelor lui Dostoievski.

Dar observaţia lui Nemescu ascunde o realitate şi mai cruntă: toată arta cultă contemporană e aproape evitată (deci sabotată) de mass media şi de public, aşa că a devenit un fenomen de nişă. Tot mai puţini ascultă simfonii şi citesc romane, fie ele şi clasice. „Creierul cultural este pe cale să se atrofieze! Orice mesaj artistic provocator, ce solicită zonele superioare ale conştiinţei, deci care presupune un minim efort în recepţie, este din ce în ce mai rejectat”, constată cu amărăciune Nemescu. În această epocă a domniei cantităţii (René Guénon), cultura a devenit „de masă” nu luminând masele, ci transformându-se într-un instrument de spălare pe creier prin cultivarea aproape exclusivă a recepţiei fără efort şi a senzaţiei imediate şi gregare. Pare a fi continuarea în alte ambalaje, mai colorate şi mai cool, a culturii „populare” şablonarde din regimurile fasciste şi comuniste. Astfel, în actualul context anti-cultural, „soarta elitei este ghetoizarea, „gaura de şobolan”, poate chiar dispariţia.” Termenul elită a ajuns aproape o insultă, dar bineînţeles că nu s-au adunat grobienii lumii într-un congres ca să decreteze deculturalizarea planetei (prin natura ei, mulţimea e neorganizată), ci ei sunt unelte şi obiecte ale unui experiment social al unei pseudo-elite demagogice care vrea să-şi menţină dominaţia bazată pe cultivarea ignoranţei şi a ne-sofisticării (ca să nu zicem a josniciei) maselor. Nemescu: „Odată cu dispariţia antitezei politico-sociale (adică a comunismului), capitalismul pedalează astăzi doar pe ceea ce îi este caracteristic: consumismul şi hedonismul. Se revine la capitalismul sălbatic, lipsit de preocupări social-culturale. Se vinde şi se încurajează doar ceea ce consumă majoritarii. Rating! Cultura elitistă, în acest context, este falimentară. Aşadar, pe toate căile: divertisment! Iar tinerii cu veleităţi artistice nu au altă alternativă decât adaptarea la teren, cameleonismul, oportunismul. De fapt oportunismul a răspuns la apel în toate timpurile.” Deci nu să ne ridicăm cât mai mulţi la nivelul valorilor, ci să le coborâm la nivelul nostru comun. Curată evoluţie, coane Fănică!

Mişcarea anticulturală a început prin anii 1960, pe fondul curentelor flower power şi hippie, care aveau şi o componentă de reacţie socială autentică la războiul din Vietnam şi la nedreptăţile din lume, inclusiv din Occident. Dar revoltele studenţeşti de la Paris din 1968, poate stimulate şi de unii tovarăşi şi relativ contemporane cu „revoluţia culturală” a lui Mao şi cu infernul din Cambodgia, au adus la suprafaţă şi lozinci anarhiste gen „Jos snobii” sau „Nu vă mai prefaceţi că vă plac literatura, pictura sau muzica savantă”. E mentalitatea punk, sau cea din „Roll Over Beethoven” şi „We Don’t Need No Education” (deşi despre ce fel de „educaţie” rigidă şi deformantă era vorba acolo s-ar mai putea discuta). Se mai aud şi acum în Occident păreri cum că muzica simfonică e muzica albilor bogaţi. Dar şi mai trist e când protestele reale la adresa inechităţilor sociale şi rasiale sunt manipulate de establishment tot pentru a dezbina şi a degrada societatea (de ex., curentele rap-ului). Azi, muzica (sau nenumăratele forme a ceea ce se numeşte aşa) e peste tot, în reclame, în taxiuri, în magazine, în filme, în televiziune, de multe ori până şi în timpul interviurilor. În această inflaţie muzicală, e evident că nimeni nu ascultă cu adevărat, dar se vorbeşte în termeni de istoria muzicii despre formaţiile şi vedetele pop ale momentului ca despre continuatorii mai adecvaţi ai clasicilor.

„Dacă în 1990 se vorbea, cu toată certitudinea, despre „Moartea Avangardei” (a modernismului radical), la începutul anilor 2000 (la debut de secol şi mileniu) se diagnostichează situaţia în termenii „Moartea Artei”, în general. Este vorba de cartea binecunoscutului estetician francez Philippe Dagen, intitulată „Arta imposibilă” având ca subtitlu „inutilitatea creaţiei artistice în lumea contemporană” (Ed. Grasset. 2002).” Dagen diagnostica atunci lapidar: „Pentru ce arta este aproape imposibilă astăzi? Pentru că situaţia îi este defavorabilă. Pentru că societatea nu mai are timp să consacre artiştilor”. „Timp”, hm, hm… În realitate, frecventa vorbă „n-am timp” se traduce prin „am alte priorităţi”. Corolarul în plan muzical e moartea muzicii culte, mai ales că nici muzicienii înşişi nu fac mai nimic pentru a o salva. Printre adevărurile neplăcute şi ascunse sub preşul din culisele lumii muzicale e de pildă faptul că un compozitor trebuie de obicei să plătească el (de unde?) interpreţii dacă vrea să-şi audă măcar o dată o lucrare. Dacă mai e şi cu orchestră sau cor, e terminat, trebuie să-şi vândă casa. Drepturile de autor (în caz că se colectează) sunt infime, iar de promovare şi de repetări pentru ca lucrarea să poată intra cât de cât în conştiinţa publicului nici nu poate fi vorba. Cu excepţia câtorva vârfuri mondiale, instituţiile muzicale nu fac mai nimic pentru a susţine muzica contemporană în cadrul stagiunilor lor şi cu muzicienii lor salariaţi. Deci, per ansamblu, societatea sau mai bine zis cei ce o conduc nu mai au nevoie de muzică cultă. Marea muzică a secolelor trecute s-a născut într-o lume care mai punea preţ pe bunul gust, buna cuviinţă şi luminarea omului. Azi ne conduc profitul şi distracţia.

De la Spengler la Lucian Boia, mulţi au glosat pe tema sfârşitului Occidentului sau al civilizaţiei europene, deşi, după cum scria Marin Preda, moartea e un fenomen firesc în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. În lume, permanentă e doar schimbarea, cum zic buddhiştii. Au mai dispărut mari civilizaţii, ca Sumerul sau Egiptul antic, iar altele s-au adaptat hibernând underground (chestie care ar putea să ne fie familiară, ca români). „Deocamdată, nu a apărut la orizont încă nici un alt tip de cultură, ca alternativă la cea de tip european, aflată în moarte clinică, şi la subcultura cu tentă consumistă care o devorează”, conchide Nemescu. Dar poate nu e nevoie neapărat de o alternativă nemaivăzută, ci de o redescoperire, în oameni şi în artă, a valorilor verificate de-a lungul secolelor: adevărul, binele, frumosul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: