Ditersdorf despre Oradea


Adrian Gagiu („Familia”, mai-aug. 2014)

Carl August Ditters von Dittersdorf (1739-1799) a fost unul dintre cei mai cântaţi compozitori clasici vienezi în vremea sa, aflat în relaţii amicale cu Gluck, J. Haydn şi Mozart, înnobilat în 1772, dar azi enorma sa operă în toate genurile muzicale culte ale epocii e aproape neglijată. Biografia lui include multe evenimente pline de culoare, peregrinări prin multe oraşe şi reşedinţe nobiliare din Europa Centrală, precum şi răsturnări neaşteptate, pe lângă activitatea componistică el fiind şi violonist şi mai apoi silvicultor, purtat pe valurile vieţii de capriciile diverşilor potentaţi ai vremii, ale căror gusturi se străduia să le gâdile într-un mod plăcut. Pentru orădeni, el e cel mai important personaj muzical activ în oraşul nostru în perioada clasicismului, fiind angajat aici între 1764 şi 1769 pe postul de capelmaestru şi compozitor al curţii de către episcopul catolic croat Adam Patachich de Zajezda (1717-1784) pentru a-i urma lui Michael Haydn (1737-1806), care ocupase postul între 1760 şi 1762. Patachich, om cult şi pasionat de arte, a fost episcop catolic al Oradiei între 1759 şi 1776, după care a fost promovat arhiepiscop de Kalocsa, în sudul Ungariei.

Carl Ditters, cum se numea el încă pe atunci, avea deci 25 de ani când s-a instalat aici plin de vigoare şi de ambiţii artistice, a compus foarte mult şi a organizat corul şi orchestra episcopului. Printre lucrările compuse la Oradea se numără unele ample, ca opera „Dragostea pe muzică” („Amore in musica”, 1767) şi oratoriul „Isaac, simbol al Mântuitorului” („Isacco figura del Redentore”, 1766). Concertmaestrul orchestrei, funcţie mult mai importantă într-o vreme când dirijatul cu bagheta nu se inventase încă, era violonistul şi compozitorul ceh Václáv Pichl (1741-1805) (numit în germană Wenzel Pichl), pe care l-a angajat tot el şi care i-a devenit prieten. Influenţa lui Dittersdorf la Oradea, spre deosebire de trecerea meteorică a lui M. Haydn, a fost intensă, dar din păcate de scurtă durată şi fără urmări. După desfiinţarea ansamblului de către împărăteasa Maria Theresia ca urmare a unei turnătorii locale nejustificate, n-a rămas nimic. Dar, dintr-un patriotism local exagerat (ce nu face însă mai nimic pentru a valoriza, a interpreta corect stilistic şi a promova lucrările lui Dittersdorf, M. Haydn şi, de ce nu, Pichl), legenda locală confecţionată în anii recenţi şi prezentă şi pe site-ul oficial al Filarmonicii face din aceste personaje totuşi secundare în muzica europeană mare protagoniştii unei epopei care ar fi fost prea frumos să fi şi avut loc în realitate: astfel, Pichl e numit „un important muzician de rang european”, iar orchestra orădeană de atunci e „una dintre cele mai însemnate din Europa” şi chiar „unică în acea vreme pe plan european”. Dar marea orchestră de la Mannheim, dar Concertele Spirituale de la Paris, dar orchestra lui J. Haydn de la Eszterháza?

Am găsit recent ediţia engleză din 1896 a Memoriilor lui Dittersdorf („The Autobiography of Karl von Dittersdorf, dictated to his son, translated from the German by A. D. Coleridge”, London, Richard Bentley & Son, publishers in ordinary to Her Majesty the Queen, 344 pp.), pe care el le-a terminat de dictat fiului său cu trei zile înainte de a muri în 1799 şi care, cu mici modificări, au fost publicate peste doi ani în beneficiul văduvei sale („Lebensbeschreibung”, Breitkopf und Härtel, Leipzig 1801). Cel mai bine şi mai cinstit e să căutăm adevărul în sursele primare, aşa că vom purcede la prima ei traducere românească, deocamdată măcar a pasajelor referitoare la Oradea, până ce vreo editură va fi interesată de toată această frescă inedită şi viu colorată a moravurilor muzicale ale clasicismului sau de ce i-au spus Gluck şi Mozart unui confrate. Stilul înflorit şi ceremonios al protagonistului va face aventurile sale muzicale la Oradea, ce vor apărea în serial aici, şi mai savuroase şi, în orice caz, mai autentice decât ceea ce ne-am imagina noi în locul lui că ar fi trăit el pe meleagurile bihorene.

CAPITOLUL XIV

Plăţi mici pentru participarea mea la încoronarea lui Iosif al II-lea.

Eu şi contele Spork la cuţite. Episcopul de Oradea. Angajarea mea

(…) Cam în acea vreme a sosit la Viena episcopul de Oradea. Era un membru al ilustrei familii croate Patachich şi fusese chemat la Dieta de la Bratislava, ca mai toţi magnaţii din Ungaria. Mă auzise cântând (la vioară – n. trad.) la Curte şi mi-a vorbit de dragostea lui împătimită pentru muzică, adăugând că avea o orchestră şi un cor şi că Michael Haydn (fratele lui Joseph, care activase acolo în calitate de capelmaestru până atunci) pleca la Salzburg pe postul de concertmaestru. Accept oare acest post, cu un salariu anual de 1.200 de guldeni, inclusiv cazare şi întreţinere, cu livrea şi întreţinerea pentru servitorul meu? I-am spus că n-ar trebui să ezit să închei înţelegerea, doar că eram în curs de negociere cu directorii teatrului, şi în acelaşi timp l-am asigurat că dacă acel aranjament cade sunt la dispoziţia lui. Am aflat de la el că voia să mai stea la Viena trei zile şi că la sfârşitul lor trebuia să ştie clar ce vreau să fac, aşa că i-am promis că îi voi da un răspuns ferm în acest termen. A treia zi m-am dus la contele Spork şi, după o lungă discuţie, a acceptat să-mi mărească salariul la 900 de florini. Eu n-am fost mulţumit.

– Îmi pare rău că sunt forţat să-mi părăsesc locul natal pentru un asemenea fleac, i-am spus în fine.

– Haide, a răspuns el, voi fi rezonabil şi, ca să nu spui că te-am alungat, vei mai primi încă 50 de florini.

Atunci am izbucnit morocănos:

– Şi dacă Excelenţa voastră mi-ar da 999 de florini şi 59 de crăiţari, iar al şaizecilea crăiţar ar lipsi, tot va trebui să refuz.

El (foarte furios): – Ce nebunie! Acest tânăr are multe din trucurile unui virtuoz şi în plus impertinenţa unui virtuoz!

Eu (cu răceală): – Vrea Excelenţa Voastră să vorbească desluşit şi pe loc? Să nu fie vreo greşeală, căci trebuie să ştiu azi cum stau.

El: – Chiar azi?

Eu: – Da, Excelenţa Voastră.

El (mânios): – Chiar azi nu-mi convine. Liber, şi să nu mai vii la mine până nu te chem!

M-am înclinat şi am plecat, ducându-mă drept la hanul la care stătea episcopul de Oradea. Am ajuns la înţelegere cu el şi i-am promis să vin la Bratislava cu bagaje cu tot la începutul lunii viitoare, la care el mi-a dat imediat un avans de o sută de ducaţi. Seara am cântat al doilea concert nou al meu (pentru vioară – n. trad.), cu acelaşi efect ca înainte, iar contele Spork mi-a făcut semn din loja lui să mă duc la el.

– Am fost foarte jignit de răspunsul sfidător al d-tale, mi-a spus el, dar voi trece peste asta şi sunt de acord să-ţi dau mia de guldeni pe care ai cerut-o.

I-am spus de situaţia mea şi că, oricât de rău i-ar părea, cel puţin a văzut că n-am vrut să-l jignesc cu cererea mea înflăcărată, la care el a avut amabilitatea să mă invite la cină a doua zi. După cină m-a luat deoparte şi mi-a zis:

– Dacă nu-ţi convine în Ungaria, poţi conta întotdeauna să-ţi reiei postul d-tale de aici, cu salariul de o mie de guldeni. În acelaşi timp, fiindcă ai arătat un oarecare talent pentru balet compunând pas de deux pentru Turchi şi Paganina, vei scrie câte patru astfel de balete în fiecare an, ceea ce-ţi va spori plata cu încă o sută de ducaţi. Îmi pare foarte rău că sunt nevoit să te pierd, dar am mâinile legate la Curte şi trebuie să mă adaptez la împrejurări. Din acelaşi motiv, am fost nevoit să concediez toţi membrii orchestrei din Hildburghausen care mi-au cerut o mărire de salariu.

Am fost uluit să-l aud pe conte adresându-mi-se aşa de amabil şi confidenţial, după ce fusese atât de impulsiv cu mine.

– Dacă v-am ofensat cu răspunsurile mele îndrăzneţe, Excelenţa Voastră mă va ierta, i-am spus eu. N-am cunoscut atunci adevărata bunătate a inimii voastre.

El mi-a atins mâna şi a răspuns zâmbind:

– Iar eu n-am cunoscut valoarea d-tale ca artist şi neclintirea caracterului d-tale, aşa că mai bine să uităm ce s-a petrecut. Vei avea mereu în mine un prieten.

Cine ar fi visat că aveam să ne despărţim atât de prieteneşte?

 

CAPITOLUL XV

Sosirea la Bratislava. Călătoria la Praga. Pichel.

             (…) În timp ce eram ocupat cu comanda primită (de a angaja la Praga şi Viena muzicienii doriţi de episcop la Oradea – n. trad.), episcopul a angajat un tenor de primă mână, pe d-l Renner, un elev al lui Bonno (Giuseppe Bonno, compozitorul Curţii imperiale – n. trad.); noi ne-am dus la Oradea la începutul lui aprilie, iar el a ajuns abia în august. Astfel, totul era, de-acum, pe cât posibil aranjat.

 

CAPITOLUL XVI

Devin capelmaestru. Primele mele eforturi. Renner. Ungericht.

Părintele Michael, Stadler etc. Prima mea mare cantată. Un teatru nou construit.

Oratoriul meu „Isacco”. Scurtă aventură cu fiica unui nobil Cassae perceptor

             La sosirea noastră, episcopul i-a adunat pe muzicienii locali de la Oradea şi pe noii veniţi. Aceştia, laolaltă cu membrii corului catedralei, s-au întâlnit în marea sală de mese, unde le-am fost prezentat oficial drept noul lor dirijor. Totodată, episcopul a poruncit să fiu ascultat cu stricteţe şi mi s-a încredinţat autoritatea de a concedia pe baza propriei aprecieri şi fără multă vorbă orice muzician indisciplinat sau care s-ar face neplăcut.

– Îl împuternicesc pe capelmaestrul meu să rezolve orice dispută ce ar apare între voi, a adăugat el, şi mă aştept ca judecata lui să fie respectată ca şi cum ar fi a mea însumi. Dacă va voi cineva să intervin, petiţia aceluia va trebui să-mi parvină prin intermediul capelmaestrului, care vă va transmite apoi hotărârea mea.

Fără îndoială, acest aranjament a încredinţat o putere foarte mare în mâinile capelmaestrului, în anumite situaţii. S-ar fi putut abuza mult de ea, iar drepturile orchestrei ar fi putut fi încălcate, dar, pe de altă parte, era ceva foarte necesar pentru păstrarea ordinii, căci muzicienii sunt deseori impulsivi, agitaţi, certăreţi şi cu tendinţe de nesupunere faţă de superiorii lor. După ce a plecat episcopul, mi-am susţinut şi eu discursul:

– Domnilor, deşi sunt cel mai tânăr dintre voi, în afară de d-l Pichel, nu trebuie să vă temeţi că voi abuza de autoritatea mea. Am servit timp de 12 ani la o curte şi mai mare ca aceasta şi am învăţat destul de bine arta supunerii faţă de un stăpân. Vreau să vă rog să vă suportaţi unii pe alţii! La o curte, nimeni nu e ţinta invidiei şi a antipatiei din partea celorlalţi servitori, fie ei de rang înalt sau inferior, decât un membru al orchestrei, fiindcă muzicianul e privit drept un leneş ce nu-şi merită plata. Ceilalţi nu înţeleg cât efort şi timp necesită formarea unui muzician care să-şi poată câştiga un trai onorabil. Aşa că să ne ţinem unii de alţii şi să arătăm lumii ce înseamnă respectul reciproc! Vă promit pe onoarea mea că dacă oricare dintre voi va întâmpina fie şi cea mai mică insultă nemeritată, chiar şi din partea unui oficial al statului, nu voi avea odihnă până ce acela nu-i va da deplină satisfacţie. În fine, vă rog să mă trataţi drept superiorul vostru numai când sunt în faţa orchestrei şi vă asigur că în cadru neoficial mă puteţi considera cel mai intim prieten şi frate al vostru.

Cu toţii m-au asigurat că se vor înţelege bine unii cu alţii şi că mi se vor supune ca unul. S-au ţinut de cuvânt cu cea mai mare loialitate. Episcopul mi-a îngăduit un interval de o săptămână până la prima interpretare cu orchestra. În acest timp, am comandat să ni se facă pupitre şi bănci lungi, căci am introdus modul vienez de a le folosi în orchestră, aceasta fiind astfel dispusă încât fiecare interpret să stea cu faţa la public. Concertele erau duminica şi marţea. Toţi cei legaţi în vreun fel de catedrală, pe lângă ofiţerii imperiali şi nobilimea din Oradea, aveau intrare liberă şi puteau participa la recepţia oferită apoi de episcop. Orchestra consta din 34 de persoane. Printre acestea erau nouă servitori cu livrea, un valet şi un cofetar, pe lângă şapte muzicieni membri ai capelei care primeau o plată suplimentară din partea episcopului, astfel că 5000 de guldeni rămâneau în vistierie.

Episcopul a asistat la prima repetiţie. Am cântat în întregime noua mea simfonie cu trompete şi timpani, după care m-am ridicat şi m-am adresat ansamblului:

– Domnilor, vă reamintesc, deşi mă adresez doar mâinilor celor mai puţin experimentate, că s-au cântat multe note greşite! Nu pot trece asta cu vederea. În primul rând, unii dintre noi n-au fost de la început acordaţi; în al doilea rând, semnele de expresie n-au fost redate corect; în al treilea rând, unii au grăbit, iar alţii au încetinit tempourile şi, în ultimul rând – şi asta nu pot ierta – pauzele n-au fost respectate corect. Când trecem din nou prin această lucrare, sper că fiecare îşi va lua în considerare greşelile şi le va corecta. Dacă această atenţionare a mea va fi trecută cu vederea şi va trebui să corectez pe cineva în concert, va fi vina aceluia, nu a mea. Acum acordaţi-vă toţi şi apoi da capo!

Simfonia a fost reluată, de data asta corect.

– Bravo! am strigat. Acesta e singurul mod ca să fim lăudabili unii faţă de alţii şi cu toţii faţă de Excelenţa Sa, milostivul nostru stăpân. Şi acum, basta pentru azi!

Muzicienii s-au îndepărtat, dar episcopul mi-a făcut semn să-l urmez în camera lui.

– Îţi mulţumesc pentru discursul hotărât pe care l-ai ţinut muzicienilor mei, mi-a spus el. Mă felicit în fiecare zi că te-am angajat. Vei avea de îndată o mică dovadă a mulţumirii mele.

A trimis după chitanţa pe care i-o dădusem pentru suta de ducaţi pe care mi-o împrumutase la Viena şi a rupt-o. I-am sărutat mâna şi i-am spus:

– Excelenţa Voastră e prea bună cu mine azi, dar să îndrăznesc oare să cer încă o favoare?

Episcopul a părut destul de uimit, dar m-a întrebat ce doresc.

-Doresc ca Excelenţa Voastră să-mi spună „tu” în loc de „dumneata”, i-am răspuns. Vechiul meu stăpân, prinţul de Hildburghausen, care mi-a fost ca un al doilea tată, a fost cel care m-a obişnuit astfel, iar fiindcă sunteţi de asemenea atât de patern cu mine, nu pot să nu vă cer acelaşi favor.

– Aşa să fie, spuse episcopul după o pauză, dacă ţii la asta. Şi, dacă vrei să mă consideri ca pe un tată, trebuie să te tratez şi eu, dacă doreşti, ca pe fiul meu.

Apoi şi-a şters lacrimile ce-l podideau. Ce domn bun! Era blândeţea întruchipată şi plângea de bucurie când putea să facă pe cineva fericit, dar ceea ce-l făcea să plângă cel mai mult era muzica interpretată într-un mod patetic. Totuşi, nimeni nu l-ar fi putut acuza de lipsă de bărbăţie, căci era atât de serios şi de zelos în fapte încât uneori părea aspru, iar eu am observat asta în multe împrejurări.

În fine, a sosit şi excelentul nostru tenor, Renner, împreună cu soţia şi copiii lui. Interpretarea lui rafinată, aleasa pronunţie în italiană, vocea lui frumoasă şi clară, precum şi vocalizarea desăvârşită l-au plasat în fruntea cântăreţilor. Avea un ambitus larg şi darul de a se folosi atât de abil şi de uşor de registrul de falset încât părea vocea lui naturală. În afară de Renner şi de Ungericht, mai aveam doi castrati: un sopran şi un contralto. Unul era un bun violoncelist, iar celălalt un bun violonist, aşa că episcopul le-a mărit salariul de la catedrală, dându-le în plus şi cazare. În orchestra noastră aveam 12 instrumentişti solişti şi cei patru cântăreţi. Eu, Fuchs şi Pichel eram la viori, părintele Michael la pianoforte, Pohl şi Stadler la oboi, Fournier la clarinet, Satza la flaut, Himmelbauer la violoncel, Pichelberger la contrabas, iar Oliva şi Pauer la corni. Aranjasem astfel încât oricare dintre ei să poată să facă faţă imediat dacă e solicitat pentru o îndatorire suplimentară.

Deja din septembrie am început să mă gândesc la ziua onomastică a episcopului, care era la sfârşitul lui decembrie. După ce m-am consultat cu Pichel, care era nu numai un bun latinist, ci avea şi un real talent poetic şi putea scrie versuri bune în latină, ne-am hotărât să facem o odă omagială pentru patru voci şi cor. Eram nevoit să aleg limba latină pentru că, în afară de episcop, de doi canonici şi de mine, nimeni nu ştia italiană, în timp ce toţi domnii din Oradea şi unele doamne ştiau latineşte. Pichel s-a pus pe treabă şi, când a terminat libretul, i l-am arătat episcopului şi i-am vorbit despre intenţia mea. S-a convenit că această cantată, care după cum puteam prevedea urma să dureze două ore, va fi interpretată în seara dinaintea onomasticii, în locul concertului obişnuit. Însuşi episcopul s-a ocupat de înălţarea şi împodobirea potrivită a podiumului orchestrei pentru această ocazie. El şi-a îndeplinit foarte bine planul.

Mi-am rezervat cinci săptămâni pentru partea mea de muncă, dar am prevăzut că se va dori mai multă muzică de cameră pentru seara zilei festive. Ca urmare, în timp ce copistul transcria cantata latină, am scris două mari simfonii pentru începutul şi sfârşitul concertului şi de asemenea o simfonie cu suflători obbligati între acestea, precum şi un nou concert pentru vioară pentru mine. În fine, am adaptat un text de Metastasio pentru o scurtă cantată în limba italiană, cu voce solo, care fusese iniţial scrisă în cinstea celei de-a şaptea onomastici a împăratului Karl, iar în loc de numele Augusto, care apărea des, am pus Adamo, numele de botez al episcopului. Cum intenţionam să pun în valoare puterile prietenului meu Renner, l-am avut în mod special în minte în timp ce compuneam. După ce am făcut o copie pe curat a textului, i-am trimis-o în secret pe când era la Pesta, comandând acolo 200 de exemplare. Exemplarul episcopului era legat în satin violet (culoarea lui) şi bogat împodobit cu aur. Am primit pachetul într-o săptămână, dar am ţinut totul secret.

A sosit şi ziua cea mare. Dispunerea orchestrei, uniformele şic ale muzicienilor, pe care le comandasem cu aprobarea episcopului, de fapt toate contribuiau la impresia înălţătoare şi la plăcerea societăţii de nobili unguri. Deşi muzica acestei cantate era prima mea încercare modestă de lucrare vocală la scară mare, a fost un succes şi utilă cel puţin mie, căci am învăţat să evit în viitor pasajele grăbite şi nepotrivite cu textul pe care le introdusesem aici din abundenţă, sans rime et sans raison. Într-o zi, i-am spus lui Pichel că nu eram mulţumit cu această muzică în raport cu textul ei, aşa că el a modificat cuvintele din arii şi coruri, fără să schimbe o notă din partitura mea, şi le-a făcut potrivite bisericii. Aceasta a fost sursa motetelor care au fost apoi deseori interpretate, rând pe rând, în catedrală.

Concertul cu care voisem să-l surprind pe episcop s-a dat în seara următoare, iar de la primele măsuri ale simfoniei el şi-a dat seama că era o lucrare nouă. După aceea, părintele Michael a cântat la pianoforte un foarte frumos concert de-al lui. Faţa episcopului strălucea de mulţumire. Apoi pe podium a urcat Renner. Am dat semnalul convenit, iar intendentul curţii a păşit în faţă şi i-a prezentat episcopului exemplarul cantatei italiene legat în violet, pe o tavă de argint, timp în care celelalte exemplare erau împărţite nobililor. De-abia am apucat să cântăm patru versuri, că lacrimi de bucurie luceau deja în ochii episcopului. Era încântat la culme şi surprins să audă numai muzică nouă de-a lungul întregii seri şi, ridicându-se de pe scaun, mi-a mulţumit cu cele mai înduioşătoare cuvinte. Aşa s-a încheiat festivitatea!

A trecut un an şi am constatat că pe lângă cei 1600 de florini alocaţi pentru cheltuielile muzicale ale ansamblului, aveam un surplus de 1400, aşa că mi-a venit ideea că aş putea înfiinţa un mic teatru la castel. Planul şi proiectul au fost desenate de Neumann, arhitectul episcopului, iar episcopul a aprobat bucuros totul, mai ales că suma necesară clădirii şi celor patru reprezentaţii anuale nu depăşea ceea ce se economisise.

Următoarea onomastică a episcopului cădea în una dintre ultimele zile ale Adventului, perioadă când interpretarea muzicii laice, a operelor şi a pieselor de teatru era interzisă de Curte, aşa că am ales foarte frumosul oratoriu al lui Metastasio „Isacco, figura del Redentore” („Isaac, simbol al Mântuitorului”). Cum Pichel nu era tare la italiană, însuşi episcopul s-a apucat să traducă textul în latină. La sfatul meu, a folosit versul liber în recitative, dar a adoptat un metru strict în arii. Cum termina o scenă, eram chemat să-l ascult cum o citeşte; modifica şi îmbunătăţea mereu, chiar şi când nu mai era necesar, până ce, în fine, după o lună, a terminat lucrarea într-un mod atât de frumos încât însuşi autorul ar fi mărturisit că această traducere era o redare perfectă a textului original.

Eram hotărât să nu stau degeaba în timp ce episcopul era angajat în traducerea lui, aşa că mi-am folosit timpul liber lucrând în secret la un Mare Concert pentru 11 instrumente, în al cărui prim Allegro fiecare solist începea cu câte un pasaj solo. Treptat se adăugau astfel trei, cinci, şapte şi în fine nouă voci. La ultimul solo luau parte toţi cei 11 solişti, iar la finalul părţii se reuneau toţi din nou într-o cadenţă a cărei forţă creştea gradat. În Adagio, vioara solo cânta o melodie melancolică şi i se adăugau celelalte zece intrumente concertante, întâi patru, apoi şase şi în fine toate, cu diferite ornamente şi cu bogate suspensii armonice, timp în care instrumentele de ripieno (orchestra – n. trad.) acompaniau cu un pizzicato constant. Această parte lentă se termina cu acorduri bogate şi o tensiune lugubră, întreruptă de un Tempo di menuetto înflăcărat şi strălucitor, relaxat de 12 alternativi (probabil cuplete de rondo – n. trad.) (în prezent numiţi eronat trio), în toate tonalităţile înrudite. Al doisprezecelea alternativo era cântat de toate cele 11 instrumente soliste, iar după un Capriccio schimbător se încheia cu un tremolo în sexte la nouă instrumente. Am muncit din greu la acest Mare Concert, deseori repetând în secret şi, cum voiam să fie o surpriză pentru episcop, am interzis tuturor membrilor orchestrei să vorbească despre lucrare. Abia terminasem, când episcopul mi-a dat libretul şi m-am pus pe treabă cu elan la oratoriu. Nici Neumann nu stătea degeaba între timp şi şi-a terminat treaba cam în acelaşi timp, aşa că am început să repetăm la teatru.

„Isaac” a fost interpretat după-amiaza. Ca dovadă a popularităţii sale generale, pot menţiona că s-a cântat patru ani la rând în fiecare duminică din Postul Mare şi de fiecare dată în faţa unui public numeros. Actorii (interpreţii – n. trad.), Renner, Mademoiselle Nicolini, castratul care o interpreta pe Sara, Ungericht, într-un cuvânt toţi, inclusiv băiatul care cânta rolul îngerului, au interpretat şi au cântat admirabil. Decorul scenei reprezenta o pădure, conform indicaţiilor poetului. Casa lui Avraam era într-o parte a acesteia. Până şi costumele erau confecţionate după modelele din desene vechi.

La întoarcerea de la acest concert, episcopul mi-a dăruit tabachera lui preferată, plină cu două duzini de kremnitzeri. Având acum şi un teatru, m-am gândit la alte reprezentaţii spectaculoase. L-am întrebat pe episcop dacă permite comedii, mai ales în timpul Carnavalului.

– De ce nu? a spus el. Atâta timp cât nu conţin aluzii dubioase.

Printre bucătarii episcopului era un bărbat numit Sicca şi acesta trăise câţiva ani în Italia. Avea un talent actoricesc rar. Când a văzut că se construia un teatru, mi-a spus:

– Dacă vă gândiţi să reprezentaţi o farsă şi aveţi nevoie de un comic, sunt la dispoziţia dv. Desigur, nu sunt muzical, dar am ureche bună.

Apoi mi-a cântat câteva scene din opere buffe pe care le ascultasem în Italia, cu un asemenea haz că râdeam în gura mare, după care s-a lansat în tot felul de absurdităţi în germană, făcând pe clovnul, pe Arlecchino, pe Pantalone şi alte personaje comice în vogă pe vremea aceea, cu o măiestrie ce m-a făcut să-i spun că eram surprins că nu se făcuse actor de meserie. Mi-a mărturisit că într-o anumită împrejurare îşi lăsase slujba şi se alăturase unei trupe ambulante, dar aceia îl scandalizaseră într-atât cu felul lor de viaţă încât se retrăsese dezgustat şi revenise la prima lui meserie. Vă puteţi închipui uşor ce încântat eram să dobândesc un actor atât de util.

Am încropit pentru Carnavalul ce se apropia un vodevil cu cântecele alese din farsele burleşti pe care le văzusem reprezentate de trupa lui Piloti la Schlosshof, iar acesta s-a reprezentat în prima zi. Mademoiselle Nicolini şi bucătarul Sicca l-ar fi făcut să râdă şi pe cel mai înverşunat ipohondru. Această farsă a fost atât de iubită de spectatori, încât apoi de-abia aşteptau duminica, fiindcă teatrul era deschis doar în acea zi a săptămânii. În cinstea zilei de naştere a episcopului, am aranjat o piesă din două farse foarte vechi, „Frau Sibylla trinkt keinen Wein” („D-na Sybilla nu bea vin”) şi „Der Reich der Todten” („Împărăţia morţilor”). Aceasta s-a reluat în prima zi a Carnavalului. Episcopul a dat un bal la reşedinţa lui în lunea următoare, la care a invitat toată nobilimea din Oradea. Când am plecat de acolo eram alt om, iar cel mai bine e să mă refer la incidentul respectiv pe scurt.

Deci, făcusem cunoştinţă cu o fată frumoasă şi graţioasă, d-ra Furkowics, unica fiică a perceptorului general, şi mă îndrăgostisem de ea. La moartea tatălui ei, urma să moştenească o avere de 20.000 de guldeni. Dar nu asta mă atrăsese, ci felul ei de a fi, strălucitor şi plin de viaţă. Aşa că i-am mărturisit-o, iar ea a făcut la fel a doua zi, la al doilea bal. Nimic pe lume nu putea decurge mai rapid. Pichel mi-a urmat exemplul faţă de o anume d-ră Samogy, în acelaşi timp şi în împrejurări similare.

Ne-am împărtăşit fiecare fericirea unul altuia şi suspinam apoi în duete. Partea cea mai bună era că cele două fete fuseseră vechi tovarăşe de joacă şi, fiind astfel prietene intime, nu şi-au făcut un secret din cuceririle lor. Fuseseră împreună la pensionul ursulinelor din Pesta şi rămăseseră de atunci bune prietene. După ce am lâncezit mai mult de trei luni, am socotit ca sigur că frumoasa mea se va învoi şi i-am făcut o propunere serioasă de căsătorie. Nu i-am ascuns că dacă m-aş hotărî să părăsesc Oradea, aş putea să-mi făsesc o situaţie la fel de bună la Viena. Ea m-a asigurat de consimţământul ei bucuros, dar se temea de obiecţiile tatălui ei. Mi-a spus că acesta, ca mai toţi ungurii, avea o antipatie vie faţă de germani, că ţinea la rangul lui şi că avea în vedere drept ginere un vlăstar nobil, dar fad, care-i făcuse deja o propunere oficială şi fusese refuzat.

– Are un mic teren pe aici, mi-a spus ea, care valorează doar vreo cinci-şase sute de guldeni, dar cu ceea ce aş moşteni de la mama şi cu alte lucruri ne-am permite să ne descurcăm foarte bine. Vă sfătuiesc să prezentaţi episcopului situaţia înainte ca tata să-şi dea cuvântul lui Lengyel (celălalt pretendent – n. trad.); poate că asta ne va fi de ajutor, căci cu siguranţă tata nu se va opune episcopului.

L-am informat pe episcop a doua zi dimineaţa.

– Ai clarificat lucrurile cu domnişoara? m-a întrebat el.

– Desigur, am răspuns.

– Bine, voi fi intermediarul vostru, dar întâi spune-mi câteva lucruri, ca unui tată şi episcop.

Apoi, într-un mod foarte raţional şi amabil, a încercat să mă facă să mai reflectez, după care m-a întrebat:

– Ei, ce altceva te tulbură?

– Tatăl ei, ca mai toţi ungurii, nu-i suferă pe germani.

El: – O, dacă asta e tot, o să-i spun eu câteva cuvinte!

Eu: – În afară de asta, vrea să o dea unui nobil, deşi venitul aceluia nu trece de 500 de florini.

El: – Tatăl ei trebuie să fie tare slab la aritmetică pentru un Cassae perceptor dacă nu vede că veniturile tale sunt de două ori mai mari. (Apoi, după o pauză:) Bine, o să mă ocup de asta! Stai aici şi vei vedea cu ochii tăi dacă merit sau nu renumele de peţitor.

Apoi a sunat din clopoţel şi a trimis după bătrânul Furkowics. Când acesta a sosit, Excelenţa Sa a expus cazul cu demnitate şi curtoazie.

– Ce nefericit sunt! a exclamat bătrânul ipocrit. Dacă Excelenţa Voastră mi-ar fi dat doar un semn acum două săptămâni, cu bucurie mi-aş fi logodit fata cu un bărbat aşa de bun (viro egregio au fost cuvintele folosite de prefăcutul, ticălosul bătrân). Dar acum e prea târziu, căci exact acum două săptămâni i-am promis-o d-lui von Lengyel, iar Excelenţa Voastră înţelege că, oricât de neconsolabil aş fi, nu-mi pot lua cuvântul înapoi.

După care bătrânul făţarnic s-a întors spre mine şi mi s-a adresat în latină:

– Dar d-ta, om plin de răutate, care ai tot venit în casa mea, de ce n-ai putut vorbi mai degrabă? Uite ce bucluc ai făcut cu tăcerea d-tale, căci sunt sigur că am intrat în încurcătură cu stăpânul meu prin faptul că l-am refuzat!

I-am răspuns în aceeaşi limbă:

– Stă doar în puterea domniei voastre să rezolvaţi totul dacă îl refuzaţi pe Lengyel.

Am fost atât de amabil încât să-i expun minciuna şi să-i spun clar că ne înşelase pe toţi în această privinţă.

– Ce? a replicat el. Să-l refuz pe Lengyel? Auzi! a continuat apoi pe un ton semeţ. Mai ai de învăţat că un ungur, când îşi dă cuvântul sub fide nobili, trebuie să şi-l ţină. Dacă şi-l încalcă, nu mai e nobil ungur.

– Şi dacă fata nu vrea să se învoiască? a intervenit episcopul.

– O, a răspuns bătrânul domn, va fi obligată să se învoiască dacă nu vrea să-şi facă tatăl mincinos şi să fie dezmoştenită. Presupun că Excelenţa Voastră cunoaşte legile ungureşti.

Cu o mare şi prefăcută tristeţe, a continuat:

– Sper cu toată puterea că Excelenţa Voastră nu-mi va purta pică şi îmi va permite să rămân în slujba sa.

În acel moment, slugarnicul ipocrit era gata să cadă în genunchi, când episcopul îl opri şi observă cu răceală:

– Încetaţi cu asta, dacă nu vreţi să cred că vă exageraţi rolul! Ştiţi la fel de bine ca mine şi ca orice om raţional că treburile de familie nu sunt printre îndatoririle unui slujbaş. Sunteţi tatăl unicului vostru copil, nu pot şi nu vă voi ordona nimic în această privinţă.

Spunând asta, l-a expediat. Am stat amândoi şi ne-am privit unul pe celălalt timp de peste un minut. În fine, episcopul, zâmbind destul de amar, a spus:

– Vezi, Excelenţa Sa episcopul Oradiei şi onorabilul său dirijor au fost duşi de nas!

– Îi vine foarte bine Excelenţei Voastre să râdă, l-am întrerupt, dar pentru mine insulta asta nu e de râs. Nu l-aţi auzit cum apăsa pe cuvintele „nobil ungur”?

– Ba cred că da, dar nu te certa cu mine pentru că am spus ceea ce tu trebuia să fi ştiut înainte de asta, înainte de a duce lucrurile atât de departe cu fata, căci legile ungureşti cunt clare în privinţa asta: dacă o fată face o mezalianţă împotriva voinţei părinţilor ei nobili, ei au dreptul de a o părăsi şi de a o dezmoşteni. Îţi dau un sfat părintesc. Adună-te şi aminteşte-ţi că un artist ca tine, cu prezenţă, caracter şi capacitatea de a progresa şi de a prospera, poate găsi o sută de fete mai drăguţe şi mai bune decât aceasta. Ca episcop al tău, te sfătuiesc să te încredinţezi Providenţei Divine. Cine ştie dacă această căsătorie ar fi dus la ceva bun? Mi se pare – nu, cred cu tărie că Providenţa Divină ne-a îndrumat în privinţa asta! Văd pe faţa ta că sfatul meu bun intră în urechi surde, dar promite-mi un lucru: că azi vei păstra tăcerea asupra acestei situaţii!

I-am promis-o şi am plecat, dar m-am dus la Pichel.

– Dumnezeule! a exclamat el. Ce e? Pari foarte supărat.

– În cazul meu s-a terminat totul. Am fost refuzat.

Şi i-am spus toată povestea.

– Vai, a replicat el cu un suspin, soarta d-tale prevesteşte una similară pentru mine într-o zi-două.

– Şi ce vei face în acest caz? l-am întrerupt eu.

– Păi, ce pot să fac, a răspuns el după o pauză, decât să mă comport ca orice om raţional, să recurg la filozofie pentru ajutor şi să mă supun soartei mele?

– O, la naiba cu stoicismul d-tale! am exclamat nervos. Eu vin la d-ta pentru mângâiere şi nu ca să mă las păgubaş cu filosofia d-tale demoralizatoare.

M-am repezit în camera mea, iar după câteva minute Pichel a venit după mine.

– Vino la o mică plimbare, mi-a zis. Vreau să aud mai multe despre asta, poate îţi voi putea da un sfat bun.

A durat mult până să mă convingă, dar în cele din urmă m-am dus şi, în favoarea acestui tânăr discret şi amabil, trebuie să spun că vorbele lui au avut mai multă greutate pentru mine decât predica înţeleaptă a episcopului. La cină am apărut mult mai vesel decât acesta ar fi crezut că e cu putinţă, căci şi-a exprimat uimirea faţă de buna mea dispoziţie. I-am spus cu candoare că, pe lângă avertismentele lui părinteşti, cele ale lui Pichel au avut un mare efect pentru liniştirea mea.

– Bine! a spus episcopul. Îi mulţumesc pentru asta. Între timp, cum nu e distracţie mai bună pentru cineva în starea ta, ai învoirea mea să pleci într-un concediu de trei luni la Viena. Promite-mi că te întorci la încheierea acestui termen! Îţi voi comanda cai până la Pesta şi-ţi voi plăti cheltuielile de călătorie de aici până la Viena şi înapoi, e de la sine înţeles.

Am acceptat oferta şi m-am distrat în voie la Viena; în afară de asta, mai era considerabilul avantaj de a mă putea descotorosi tocmai atunci de pasiunea mea. Viena era în acele zile capitala operei buffe. În mod special îmi plăcea o piesă intitulată „Amore in musica”. Am cumpărat libretul tipărit, ca să-l traduc în germană. Curând după întoarcerea la Oradea, m-am apucat de lucru, am compus muzică nouă pentru el şi am montat opera pe scena noastră. O adusesem cu mine pe sora mea mai mică, o fată de 16 ani, cu o voce clară, cam slabă, dar pentru noi destul de puternică.

Am petrecut astfel cinci ani cu tot felul de distracţii. Preferata mea era vânătoarea în mlaştini, deşi, din păcate, trebuie să-i atribui în mare măsură slăbiciunea picioarelor, de care sufăr acum. Dar distracţiilor mele li s-a pus capăt dintr-o dată.

 

CAPITOLUL XVII

Bârfă scandaloasă la Curtea Mariei Theresia. Necazurile episcopului.

Desfiinţarea orchestrei şi a corului. Povestea însurătorii lui Pichel.

 

Nu numai că episcopului îi plăcea ca particular societatea militarilor, dar chiar memorabila noastră împărăteasă Maria Theresia îl încuraja în asta, căci îi spusese odată într-o audienţă: „V-am fi foarte recunoscătoare dacă aţi fi în termeni buni cu garnizoana din Oradea.” Această aluzie îi fusese de ajuns episcopului, aşa că arăta garnizoanei toată politeţea, de la general la soldat. Cine ar fi crezut că asta avea să ducă la destrămarea orchestrei episcopale?

Pe vremea aceea era obiceiul ca garnizoanele din Ungaria să se schimbe între ele, aşa că regimentul de la Oradea, după mutarea în altă provincie, a fost înlocuit cu regimentul din Neukleinhold, al cărui colonel aparţinea familiei princiare Hohenlohe-Schillingsfürst. Acesta era un bărbat de 27 de ani, foarte pasionat de muzică şi de teatru şi nebun după dans. Fireşte, episcopul i-a arătat toată politeţea cuvenită unui prinţ şi i-a satisfăcut gusturile muzicale şi teatrale în toate modurile posibile. După primul concert la care a asistat, acesta l-a asigurat pe episcop, pe onoarea lui, că nu întâlnise o orchestră şi un cor aşa de bune la nici un prinţ al imperiului, cu excepţia celor de la Brunswick, München, Mannheim şi Stuttgart. A fost la fel de încântat când a ascultat opera noastră „Amore in musica” şi mi-a trimis o invitaţie la cină pentru seara următoare. În timpul cinei mi-a spus că avea un grăjdar cu o bună voce de tenor pe care mi-l punea la dispoziţie pentru scenă, oricând aş vrea să-l folosesc.

În acelaşi regiment era un alt ofiţer, contele Strasoldo, muzician de primă mână şi bun tenor, iar adjutantul, d-l von Wreden, era un bas profund şi un bun actor; ambii şi-au oferit serviciile. În cele din urmă, contesa Josepha, fiica locotenent-colonelului conte Figuemont, s-a oferit să fie membră a trupei noastre, în schimb, după cum spunea tatăl ei, faţă de curtoazia pe care o arăta episcopul faţă de garnizoană. Era foarte frumoasă, avea o voce plăcută şi era foarte muzicală. E foarte de înţeles cât de grabnic m-am învoit cu aceştia şi la ce nivel de perfecţiune a ajuns astfel teatrul nostru privat. În decursul călătoriilor mele prin provinciile imperiului, am văzut multe teatre, dar noi eram clar înaintea celor din Graz, Pesta, Bratislava, Brno etc. Trebuie să mărturisesc cinstit că ştiinţa pe care am dobândit-o la Oradea şi eforturile mele continue de a compune acolo pentru scenă mi-au pavat drumul către triumfurile de care am fost îndeajuns de norocos să am parte ulterior. Desigur, i-am ţinut pe actorii noştri într-o continuă practică, pentru a-l distra pe milostivul nostru prinţ. Din acelaşi motiv, episcopul dădea des baluri şi reprezentaţii teatrale, nu numai în timpul Carnavalului, ci şi vara. Popularul oratoriu „Isaac” a fost interpretat numai în timpul Adventului şi al Postului Mare. Ca urmare, Oradea s-a transformat într-un loc foarte potrivit pentru cineva căruia îi plăceau astfel de distracţii nevinovate. Într-o seară, când trebuia să fie un bal la palatul episcopului, prinţul a pregătit în secret o surpriză gazdei şi, adunându-şi toţi ofiţerii, dar şi pe doamnele din Oradea, a aranjat un elegant bal mascat cu tema unei nunţi ţărăneşti.

Cu o săptămână înainte de ziua de naştere a prinţului (cred că era vara), acesta l-a invitat pe episcop la o cină cu 24 de prieteni. Spunea că va da în aceeaşi seară un bal la Consiliul Local (Rathhaus) în cinstea lumii bune din Oradea, iar sălile lui nu erau destul de mari pentru asta. Vrând să se revanşeze faţă de prinţ pentru surpriza cu balul mascat, episcopul m-a consultat ce e de făcut. Am propus o procesiune turcească, iar aceasta a fost aprobată. Procesiunea, acompaniată de muzică turcească (percuţie şi suflători – n. trad.), a mărşăluit prin marea piaţă de la palatul episcopului, unde s-au adunat participanţii la balul mascat, şi până la Consiliul Local. Cine s-ar fi gândit că vreun ticălos putea avea îndrăzneala de a ponegri un plan atât de inofensiv?

Episcopul avea printre canonicii lui un duşman secret şi invidios, care fusese foarte iritat într-o împrejurare cu care acesta (episcopul – n. trad.) nu avea nimic de a face în realitate. Trebuie să se înţeleagă că episcopii unguri nu sunt numiţi prin votul canonicilor, ca de obicei, ci regele Ungariei are puterea de a numi şi de a înscăuna direct episcopii şi decanii catedralelor. După moartea decanului, împărăteasa, ca regină a Ungariei, a acordat această funcţie unui anume conte Kolonics, membru al uneia dintre cele mai bune familii din Ungaria. Canonicul mai sus menţionat socotise că va primi el acel post, iar când asta nu s-a întâmplat şi-a pus în minte că episcopul i-l recomandase pe Kolonics împărătesei şi astfel fusese sărit el. De aici ura lui. Ce a făcut ticălosul? Şi-a făcut o unealtă din unul dintre favoriţii reginei (împărătesei – n. trad.) şi prin acela a informat-o pe Maiestatea Sa că episcopul nu numai că ţinea un teatru permanent, dar punea să se joace comedii în perioadele interzise, ca Postul Mare şi Adventul, că tot anul se dădeau nu doar baluri, ci chiar baluri mascate, că foarte recent o procesiune de peste 50 de oameni mascaţi a mărşăluit în public de la palatul episcopului prin piaţă, cu acompaniamentul unei fanfare zgomotoase, şi că multe astfel de scene au scandalizat în cel mai înalt grad tot corpul clerical orădean.

Ce josnic era acel om! Ştia perfect că împărăteasa nu aproba reprezentarea comediilor sau a operelor în public sau pe scene private pe durata posturilor, dar compoziţiile sacre, de genul oratoriilor, erau permise. „Isaac” e un oratoriu, aşa că prima lui acuzaţie era o minciună. Ştia şi că împărăteasa interzisese măştile, dar numai pe acelea care acoperă toată faţa, aşa că a folosit expresia baluri mascate pentru ca Maiestatea Sa să creadă că s-au purtat măşti. La fel de fals era şi să spună că tot clerul se scandalizase, căci, în afară de acuzatorul însuşi, toţi membrii Capitlului asistaseră la reprezentaţiile teatrului nostru şi, departe de a fi fost supăraţi, fuseseră foarte încântaţi.

Ce a urmat acestui denunţ? Episcopul primi o scrisoare confidenţială de la baronul von Pichler, secretarul particular al împărătesei, care suna după cum urmează:

„Vreau s-o informez pe Excelenţa voastră, sub rosa (confidenţial – n. trad.), că aţi fost denunţat faţă de împărăteasă. Acestea sunt acuzaţiile care vi s-au adus: întâi, că s-au reprezentat comedii la teatrul de pe lângă palatul episcopal în timpul Adventului şi al Postului Mare; în al doilea rând, că s-au dat baluri mascate tot anul – şi în plus că aţi organizat un grup de oameni mascaţi ce au mărşăluit de la palat prin marea piaţă în sunetul unei orchestre zgomotoase, scandalizând tot clerul din Oradea. Probabil Maiestatea Sa va porunci să se cerceteze acestea de către o comisie ce va fi trimisă de la Viena. Totuşi, Excelenţa Voastră poate preveni această înjosire dacă îndepărtează ea însăşi pricina de poticnire – cu cât mai repede, cu atât mai bine! Dacă Excelenţa Voastră face aceasta din proprie iniţiativă, răspund de faptul că Maiestatea Sa va opri ancheta.”

Acest document l-a intimidat în aşa masură pe episcop, de altfel om isteţ în împrejurări obişnuite, încât şi-a pierdut complet capul. După dejun s-a încuiat şi n-a primit pe nimeni aproape patru ore. În fine, seara m-a chemat şi mi-a spus cu o voce foarte deprimată:

– Vii mâine cu mine la Beiuş? (Acolo era o mică proprietate a episcopiei, cu o căsuţă drăguţă)

– Îmi puteţi ordona, am răspuns.

– Vom porni mâine dimineaţă la şase fix, a spus el.

Ne-am ocupat locurile în trăsură chiar când bătea orologiul. După aproape o milă pe drum, timp în care episcopul abia a scos un cuvânt, a început următoarea discuţie.

Eu: – Sper că Excelenţa Voastră nu e bolnavă.

El: – Ba da, dragul meu Karl, sunt bolnav, dar nu cu trupul, ci cu sufletul.

Eu: – Pot îndrăzni să întreb ce o tulbură pe Excelenţa Voastră?

El: – Te-am adus cu mine ca să-ţi spun despre necazul meu. (Apoi, scoţând scrisoarea baronului Pichler:) Uite, citeşte singur!

Eu (după ce am citit scrisoarea de trei ori): – Ce josnice calomnii! Ce minciuni neruşinate!

El: – Minciuni, zici? Nu e adevărat că s-au pus piese în teatrul meu în timpul Adventului şi al Postului Mare?

Eu: – Distinguo (dimpotrivă – n. trad.)! Comediile, tragediile, dramele şi orice piesă laică sunt strict interzise în aceste perioade, dar oratoriile sunt permise. Eu însumi am cântat în orchestră când s-a dat (la Viena – n. trad.) un oratoriu pe acelaşi text, „Isacco”, şi cu muzică de Bonno (compozitorul Curţii imperiale – n. trad.) la mijlocul Postului Mare, în prezenţa întregii Curţi Imperiale şi a marii nobilimi.

El: – Bine, se poate! Dar e oare o minciună că am dat un bal la care a fost o interpretare cu măşti a unei nunţi ţărăneşti şi că eu însumi am organizat în public o procesiune cu costume turceşti?

Eu: – Cu privire la acel bal mascat e o minciună le fel de josnică, fiindcă măştile sunt strict interzise, fără excepţie, în toate domeniile imperiale catolice, dar costumaţiile decente, ca dominoul sau costumele ţărăneşti sau ale diferitelor naţiuni, sunt permise în toată lumea dacă faţa e vizibilă. Eu însumi am fost la o redoute în Viena (la baluri mascate – n. trad.), uneori cu un domino, alteori în chip de cavaler spaniol, de nobil veneţian sau de mitocan flamand. Din moment ce am adoptat costume ţărăneşti la unul din balurile noastre mascate şi un costum naţional la altul, iar dansatorii nu au purtat vreo mască pe faţă, nici un ordin imperial n-a fost încălcat, aşa că Excelenţa Voastră nu are de ce să răspundă la scrisoare.

El şi-a muşcat buzele şi a rămas tăcut.

Eu: – Ce va răspunde Excelenţa Voastră baronului Pichler?

El: – I-am răspuns deja.

Eu: – Presupun corect că i-aţi negat acuzaţiile?

El: – O, nu, dimpotrivă!

Eu: – Ce?

El: – I-am mulţumit pentru amabila sugestie şi i-am spus că m-am hotărât pe loc să îndepărtez pricina de poticnire, să renunţ la piese şi baluri şi să concediez cea mai mare parte din orchestra şi din corul meu.

Eu: – ExcelenţaVoastră trebuie să rupă acest răspuns.

El: – Răspunsul a plecat deja. L-am trimis aseară la Viena cu un curier special.

Eu: – Vai, vai! Iertaţi-mă, Excelenţă, dar v-aţi pripit.

El: – Prea adevărat, din păcate! O, dacă te-aş fi chemat ieri, înainte să scriu acel răspuns nefericit! Dar acum e prea târziu, vezi tu însuţi că nu se mai poate face nimic.

Eu (ridicând din umeri): – Sigur că nu se mai poate face nimic, dar ce păcat că trebuie să se destrame o orchestră şi un cor admirabile!

El: – Da, sunt de acord. Să lăsăm asta!

Am ajuns la Beiuş la ora trei după-amiaza. După dejun, episcopul spuse:

– Vino la mine peste o oră şi vei afla ce am decis, ca să-ţi iei măsurile potrivite.

M-am dus la el cum îmi ceruse şi a urmat această discuţie.

El: – Vreau să rămân aici până pleacă orchestra şi corul, căci concedierea acelor oameni buni şi dragi mi-ar rupe inima. Vreau să te păstrez pe tine, pe părintele Michael şi pe amândoi corniştii.

Eu: – Iertaţi-mă, Excelenţă, dar de ce folos aş fi fără orchestră?

El: – Mă vei consola de pierderea ei. Îmi vei fi prieten până ce mor şi vei avea acelaşi salariu şi aceleaşi drepturi ca până acum.

Eu (după o pauză): – Excelenţa Voastră va înţelege că fără o orchestră darurile mele ca violonist şi compozitor ar fi îngropate. De aceea, intenţionez să plec şi să mă stabilesc la o curte unde găsesc un post liber.

El: – Obiecţia ta e atât de meritorie încât ar fi foarte greşit din partea mea să te distrag de la a o urma. Du-te! Încearcă-ţi norocul în lume, îţi poţi câştiga traiul oriunde. Doamne fereşte să întâmpini vreo nenorocire, dar dacă în peregrinările tale îţi vei răni vreo mână sau vreun braţ, vino la mine! Cât trăiesc, vei primi acelaşi venit ca acum şi mă voi îngriji să ai din ce trăi şi după moartea mea. Te aştept aici în camera mea mâine la 11 dimineaţa şi vei primi ordinele mele în privinţa orchestrei şi a corului.

M-am întors a doua zi şi episcopul mi-a înmânat câteva hârtii scrise de el, spunând:

– Aici e lista celor pe care i-am concediat. Asta e un ordin către intendentul palatului ca să plătească fiecărui muzician în termen de trei zile salariul cuvenit până în cinci luni de acum, plus salariul pe trei luni drept cheltuieli de călătorie. Asta e un ordin către secretarul meu particular ca să înmâneze câte o scrisoare de concediere şi o recomandare de bună purtare fiecărui membru al orchestrei, conformă cu formularea inclusă, şi să mi le trimită să le semnez. Aici e un ordin pentru administratorul grajdurilor ca să asigure cai de poştă şi trăsuri bune până la Pesta, iar aici e o notă către intendentul palatului ca să-i trimită pe Peter Hassmann, bucătarul, cu ajutorul acestuia şi un servitor, cu mâncare şi vin, astfel ca fiecare să fie bine aprovizionat pentru cele şase zile de călătorie până la Pesta. Încă ceva: nimeni din vechiul personal să nu vină să-şi ia rămas-bun de la mine, asta doar ar redeschide rana. Nu vreau să văd pe nimeni în afară de tine, fiule, şi pentru ultima oară aici, la Beiuş! Las fiecărui membru al orchestrei destul timp ca să-şi facă aranjamentele de călătorie, dar aş fi bucuros dacă aţi pleca toţi în aceeaşi zi, mai ales că am aranjat totul pentru confortul vostru pe drum până la Pesta. Mâine dimineaţă pleci la Oradea şi îndeplineşti toate ordinele mele. Înainte de plecare, să vii să mă vezi încă o dată!

Am promis că aşa voi face şi am întrebat dacă îi pot dezvălui intendentului motivele concedierii orchestrei.

– Bineînţeles! a spus episcopul. Nu numai că îi poţi spune intendentului, dar tot oraşul să ştie motivul şi că pleci din serviciul meu fără vreo pată pe reputaţia ta.

E de la sine înţeles că trista veste pe care am dus-o a căzut ca un trăsnet peste toţi cei din Oradea. I-a necăjit pe toţi membrii orchestrei desfiinţate şi pe locuitorii oraşului. Muzicienii simţeau pierderea unui excelent maestru, iar locuitorii simţeau că Oradea va redeveni pustiul posomorât care fusese înainte, căci se sfârşeau toate plăcutele distracţii la care putuseră să ia parte cu toţii. Nimeni nu era mai de neconsolat decât dragul meu Pichel, dar pe drumul de la Beiuş la Oradea mă gândisem la idila lui şi născocisem un plan, al cărui succes era încă în viitorul îndepărtat. Fără să-i spun lui vreo silabă despre asta, m-am dus la unul dintre canonicii catedralei în seara întoarcerii mele, căci ştiam că acela era prieten intim al bătrânului Samogy, tatăl iubitei lui Pichel. Am reuşit repede să-l atrag pe vrednicul cleric de partea lui Pichel, iar el a promis să facă tot ce poate pentru acesta. Atunci i-am atras atenţia că timpul e preţios şi am convenit să-l invităm pe Samogy la masă pentru a doua zi.

În timpul prânzului, canonicul îi tot umplea prietenului său paharul cu cel mai bun Tokay, iar acest nectar i-a dat lui Herr Papa cea mai bună dispoziţie. Canonicul a prins momentul şi l-a convins pe Samogy să-şi dea consimţământul pentru măritişul fiicei lui cu Pichel. Extrem de bucuros faţă de fericita întorsătură, am spus:

– D-le von Samogy, desigur ştiţi vechiul proverb Qui cito facit, bis facit (cine face repede, de două ori face – n. trad.). De ce să nu facem învoiala chiar azi?

Samogy vorbea bine germana, în fond nu era chiar un duşman hotărât al poporului nostru.

– Cum doriţi! a spus el. Nu mă deranjează.

– Bravo! a exclamat canonicul. Tinerii îşi vor da mâna la mine acasă chiar în seara asta, iar eu vă voi oferi o cină bună în contul înţelegerii.

– Bine! a spus bătrânul domn.

– Staţi puţin! am intervenit eu. Să facem o surpriză chiar tânărului cuplu. Nici un cuvânt despre înţelegere, vă rog, d-le von Samogy, doar aduceţi-o pe fiica domniei voastre la cină la sfinţia sa. Eu îl aduc pe Pichel.

Sugestia mea a fost aprobată şi am plănuit totul înainte, ca să decurgă totul bine. Când m-am întors acasă, l-am căutat pe Pichel şi i-am propus o plimbare împreună. A fost de acord, adăugând:

– Sunt la dispoziţia d-tale până diseară la şapte, dar apoi trebuie să te părăsesc, căci am promis s-o vizitez pe Cato a mea (aşa îi spunea frumoasei lui).

În timp ce ne plimbam, neconsolatul îndrăgostit şi-a destăinuit toate frământările faţă de mine, iar eu m-am prefăcut că-l compătimesc şi i-am spus ce-mi spusese şi el mie când eram în situaţia lui melancolică de acum. Am condus plimbarea aşa de meşteşugit, încât la întoarcere a părut că trecem doar din întâmplare pe lângă casa canonicului de mai sus. Canonicul era la fereastră, cum ne înţelesesem. Răspunzându-ne la salut, ne-a strigat:

– Încotro vă duceţi?

– Acasă, am răspuns eu.

– E de crezut vestea ce se aude în tot oraşul?

– Din păcate, da, am răspuns.

– Ei bine, urcaţi amândoi şi povestiţi-mi totul!

Aşa am făcut, i-am spus totul. Pichel, tot mai nerăbdător, căci era aproape ora şapte, se pregătea să plece, când au apărut brusc Samogy şi fiica lui.

– E o zi aşa de frumoasă, a spus acesta, încât eu şi fiica mea nu ne-am putut refuza plăcerea de a o vizita pe sfinţia voastră.

– Bravo! a spus canonicul. Acum, că suntem aşa o veselă adunare, propun să rămânem toţi la cină.

Ne-am învoit. Canonicul a sunat din clopoţel şi a trimis vorbă bucătarului său să pregătească o cină pentru cinci persoane. În fine, ne-am aşezat la masă şi s-au discutat tot felul de teme, după care gazda a reuşit să ducă uşurel conversaţia asupra unei anumite nunţi, moment în care Samogy a intervenit cu întrebarea:

– Apropo de asta, ştiţi că şi fiica mea e logodită?

– Glumiţi! a răspuns canonicul.

– Nu, sunt foarte serios, a spus bătrânul. Aşa cum numele meu e Samogy, aşa e şi fiica mea logodită.

Pichel şi „Cato” a lui au pălit.

– Şi cine e fericitul? a întrebat canonicul.

– Ghiciţi!

Canonicul a dat cinci-şapte nume de tineri nobili din Oradea şi din împrejurimi, ezitând intenţionat la fiecare, apoi a exclamat în fine cu prefăcută iritare:

– Doamne, de ce să-mi mai bat capul? Nu-mi pasă cine e!

– Ei bine, a spus Samogy, atunci trebuie să-l dezvălui eu însumi! Nu e altul decât prietenul nostru Pichel, aici de faţă.

Cei doi îndrăgostiţi l-au privit pe bătrânul domn, fără o vorbă.

– Fir-aţi să fiţi! a strigat el. Cred că vă îndoiţi chiar voi.

Şi, ridicându-se în grabă, s-a dus între ei, care erau aşezaţi unul lângă altul, le-a prins mâinile împreună şi a spus:

– Îmi dau consimţământul şi binecuvântarea părintească pentru această învoială.

De ce aş încerca să descriu emoţiile tuturor celro de faţă? Reaşezându-se pe scaun, bătrânul le-a spus amândorura:

– Dragii mei copii, nu vom avea o nuntă frumoasă! Nişte bani frumoşi în buzunare vă vor prinde mult mai bine. Iar cum va fi totul discret, aş fi bucuros dacă episcopul se va dispensa de la a cere anunţurile publice ale căsătoriei.

– Mă ocup eu de asta, am spus eu.

Canonicul a pus să se aducă două sticle din vechiul şi rarul său vin de Tokay şi am rămas la masă, cum nu se poate mai fericiţi, până la miezul nopţii. Dimineaţa i-am chemat pe foştii membri ai orchestrei ca să discutăm momentul plecării, stabilit să fie peste zece zile. În aceeaşi zi, i-am scris episcopului, anunţându-l când vom pleca şi cerându-i să stabilească o oră la care să mă duc la Beiuş ca să-mi iau rămas-bun. L-am informat şi de logodna lui Pichel cu d-ra Samogy şi i-am cerut, în numele tatălui ei şi ţinând cont şi de apropiata noastră plecare, să se dispenseze de obişnuitele anunţuri publice ale căsătoriei. Episcopul mi-a scris că mă aştepta în seara următoarei sâmbete şi m-a întrebat dacă îi aduc pe Pichel, pe logodnica lui şi pe tatăl ei, căci voia să binecuvânteze el însuşi căsătoria. Bineînţeles, tatăl a fost extrem de bucuros pentru cinstea ce se făcea fiicei lui şi lui însuşi.

Sâmbătă ne-am dus la Beiuş. A doua zi dimineaţa, episcopul a oficiat liturghia în capela lui privată, iar slujba de căsătorie a avut loc după aceea. Toţi participanţii au fost invitaţi să ia prânzul cu Excelenţa Sa. Când eram la masă, mireasa şi mirele şi-au deschis şervetele şi au găsit fiecare câte un fişic cu 50 de ducaţi. Pe unul, episcopul scrisese „O mică contribuţie pentru lenjeria de masă”, iar pe celălalt „Pentru mobila de bucătărie”. Tânărul cuplu s-a ridicat şi i-a sărutat mâna episcopului. Oaspeţii au rămas până la şase seara, după care Pichel şi-a primit certificatul de căsătorie, iar episcopul l-a expediat împreună cu ceilalţi, cu cele mai amabile urări de bine. Mie mi s-a cerut să mai rămân la urmă.

Vă puteţi închipui ce emoţionantă a fost despărţirea. N-o voi descrie. Voi spune doar că stăpânul meu mi-a spus să-l anunţ cum m-am aranjat şi mi-a dat o pungă de mătase pentru banii de călătorie. Începusem să bâlbâi ceva despre recunoştinţa mea, când episcopul m-a oprit. Cu mâinile împreunate şi şoptind o rugăciune, şi-a dat binecuvântarea episcopală, ale cărei ultime cuvinte erau: Descendat super te et maneat semper (Să coboare asupra ta şi să rămână întotdeauna – n. trad.). Apoi, fără să mă mai privească, a intrat în dormitorul său.

Am fost aşa de ameţit că a trebuit să trebuit să ies la aer ca să-mi recapăt răsuflarea. Păstrez în suflet şi azi amintirea acelei scene solemne.

Am plecat cu toţii de la Oradea în ziua pe care o convenisem. Fiind într-o tovărăşie atât de agreabilă, călătoria până la Pesta a fost destul de plăcută. Eu, sora mea, Pichel şi tânăra lui soţie am călătorit împreună în aceeaşi trăsură. Ne-a luat o săptămână să ajungem la Pesta.

De acolo, grupul s-a împrăştiat, fiecare continuându-şi călătoria pe cont propriu, în afară de Pichel şi de mine, care ne-am hotărât să mai stăm acolo câteva zile şi apoi să mergem împreună la Viena. Am închiriat amândoi o trăsură confortabilă, înjumătăţindu-ne cheltuielile.

 

Ultimele menţiuni legate întrucâtva de Oradea din Autobiografia lui Dittersdorf sunt recomandarea lui Pichel pentru a se angaja ca prim violonist la Teatrul German din Viena şi participarea autorului la o vânătoare organizată de prinţul-episcop de la Breslau în septembrie 1769 la Johannisberg, la care s-a remarcat pe baza experienţei de vânător dobândită la Oradea şi care l-a recomandat pentru viitoarea funcţie de administrator silvic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: