Un festival la pensie


Adrian Gagiu („Familia”, sept. 2015)

Ioan Holender, fost director (cu cel mai lung mandat) al Operei din Viena (instituţie condusă cândva şi de Mahler) şi de 12 ani director al Festivalului Enescu, îşi anunţa în aprilie în „Dilema veche” decizia de a renunţa la conducerea acestui festival. Bineînţeles, ieşirea publică a reputatului manager cultural, altminteri bănăţean cu ştaif, n-a produs nici un ecou, deşi pe lângă decizia în sine el face o analiză succintă şi surprinzător de directă a halului în care se târâie viaţa muzicală românească.

Să trecem peste faptul remarcat mai demult că oricum Festivalul Enescu e doar ţinut în fereastră ca să-i luăm pensia, ca-n faimosul banc, fiindcă doar o vitrină exhibată o dată la doi ani ca bomboana de pe coliva unui morman de nepăsare a sistemului (artistic şi administrativ) şi de lipsă de educaţie muzicală a publicului nu poate ţine loc de viaţă muzicală reală. Dar faptul că până şi diplomatul Holender s-a săturat de dificultăţile de organizare a Festivalului, ale căror cauze sunt „numeroasele schimbări ale decidenţilor din cadrul Ministerului Culturii şi dezinteresul continuu al Guvernului şi al Preşedinţiei României de-a lungul ultimelor şase ediţii” ar fi, într-o lume normală la cap, un serios semnal de alarmă. Enervat de „indiferenţa politicienilor aflaţi la putere”, Holender acuză „nesiguranţa faptului că bugetul alocat pentru alcătuirea programului va fi suficient, dependenţa de Guvern a agenţiei Artexim, cea care asigură organizarea operativă a festivalului, şi, mai ales, situaţia dezastruoasă a Sălii Palatului”. Cum să nu fie ruşinos ca Bucureştiul să nu aibă încă măcar o sală de concerte demnă de acest nume, în locul sălii pentru congresele lui nea Nicu? Dirijorul Zubin Mehta chiar cerea acum câţiva ani să se amelioreze acustica sălii, improprie concertelor simfonice, pentru ca la ediţia următoare doar să constate enervat că nu s-a schimbat nimic.

Holender continuă cu noi upercuturi: „Indolenţa şi aroganţa, împletite cu lipsa de cultură şi obrăznicia conducerii Sălii Palatului, instituţie subordonată Guvernului României, sunt factori permanenţi de greutăţi şi înjosiri. Festivalul Enescu a fost dintotdeauna ca un ghimpe în coaste pentru RA-APPS, încurcându-le alte programări ce aduc profituri mai ridicate.” Să trecem rapid peste detalii ca „numărul insuficient al plasatorilor, personalul impropriu, economia făcută la iluminatul sălii de spectacole, paharele de plastic în care se oferă băutură la bufetul Sălii Palatului”, deşi sunt semnificative şi ele, precum şi peste triplarea chiriei Sălii Palatului pentru ediţia din acest an. „Toate aceste probleme sunt cauzate tocmai de o instituţie subordonată Guvernului – care figurează ca organizator al festivalului. Preşedintele ţării, sub al cărui patronaj se desfăşoară Festivalul Enescu, străluceşte prin absenţă, ca şi ceilalţi membri ai Guvernului, de fiecare dată loja oficială rămânând pustie”.

Dacă de la semidocţii de la putere n-avem ce aştepta, din păcate, şi mai gravă e indolenţa instituţiilor artistice, „din motive ce ţin de birocraţie şi de închiderea instinctivă faţă de tot ceea ce este nou”. Nu e ridicol să nu se poată organiza decât câteva participări (necoordonate) ale Operei Române? „Nereuşite au fost şi concertele din afara Capitalei, toate din cauza dezinteresului manifestat de cei care conduceau acele instituţii artistice şi întărite de indolenţa şi arivismul responsabililor sindicali locali. Televiziunea Naţională a acceptat preluarea concertelor, dar asupra orelor de transmisie nu am avut nici o influenţă, acestea fiind în general redate la ore cu o audienţă scăzută.” Dacă nici Festivalul Enescu nu trezeşte interes printre competenţii ce conduc instituţiile artistice de prin ţară, ce să mai zicem că, de curând, recitalul de la Ploieşti al reputatului pianist bucureştean Viniciu Moroianu a trebuit anulat fiindcă nu s-a vândut nici un bilet. Asta da, management cultural şi promovare! Să nu ne mirăm că TVR transmite concertele la ore imposibile, ca şi celelalte emisiuni culturale, ca nu cumva să afle românul că mai există şi altceva în afară de Oana Zăvoranu.

„Intenţiile mele de a orienta programul muzical al Festivalului şi către lucrări din secolul al XX-lea şi de a prezenta un concert important din creaţia muzicii contemporane în primă audiţie la Sala Palatului au rămas, de asemenea, doar dorinţe neîmplinite”, continuă Holender. Ca să facem o analogie, Festivalul de la Bayreuth e dedicat creaţiilor lui Wagner, iar Festivalul de la Salzburg e dedicat în principal creaţiilor lui Mozart. Festivalul Enescu e dedicat creaţiilor lui Sibelius, Orff, Frank Bridge, Şostakovici, Bruch, Beethoven, Schubert, Brahms, Britten, Vivaldi, Bartók, Chopin, Bruckner, Mendelssohn, Purcell, Handel, Liszt, Schumann, Mahler, etc., etc.. De data asta sunt chiar şi câteva lucrări de Enescu şi ale contemporanilor lui, chiar şi ceva muzică contemporană (senzaţional! şocant!), dar predomină ca şi până acum repertoriul internaţional comun, oricum deja pregătit în prealabil de muzicienii invitaţi. Fiindcă de câteva ediţii Festivalul se laudă cu atragerea unor nume sonore ale podiumurilor internaţionale de concert, „care au cotă sigură din vânzări”, şi mai puţin cu o concepţie unitară a programului. Şi Holender mărturiseşte în acest sens că „nu a discutat nimeni cu mine despre festivalul care va avea loc în 2017”, în condiţiile în care marii interpreţi îşi pregătesc agenda cu ani înainte.

Holender atacă la ficat: „Nu aceasta este calea pe care am încercat să îndrum Festivalul Enescu în toţi aceşti ani şi ar fi păcat să ne întoarcem la a aduce pe scenă doar ceea ce se vinde sigur, căci până la urmă nu acesta este scopul artei şi culturii. Neriscând din convingere artistică, nu se va ajunge niciodată la o adevărată calitate – arta muzicală nefiind o afacere, ci o chemare.” O fi la ei, acolo, la Viena, aici se aplică (de către cine?) tot vorba lui Brâncuşi („Când am plecat, v-am lăsat săraci şi proşti. Acum v-am găsit şi mai săraci, şi mai proşti.”). Pe de altă parte, chiar dacă Festivalul arată ceva mai bine decât pe vremea comunismului sau în anii 90, nu e totuşi ceva nefiresc şi greu digerabil în această bulimie ce bântuie doar o lună, cu mai multe concerte pe zi, inclusiv noaptea târziu (inteligentă idee)? Iar în restul anului, pauză, ignorarea muzicii culte, reintrăm la hibernare pe încă doi ani.

Şi de ce ar face excepţie acest domeniu de la hipercentralism şi dependenţă de mila autorităţilor? Holender trage şi o directă de dreapta: „Cu totul nerezolvată este situaţia sponsorizării festivalului, care are un nivel foarte scăzut şi cu totul nedemn de importanţa naţională şi internaţională a evenimentului. Unul dintre motive este legea fiscală din România, care nu încurajează suficient sponsorizările culturale, aşa cum se întâmplă în toate ţările occidentale. Un alt motiv care împiedică dezvoltarea oportunităţilor de sponsorizare îl reprezintă chiar ineficienţa celor care sunt angajaţi în cadrul festivalului să se ocupe de contractele potenţialilor sponsori. Această activitate ar trebui să fie remunerată cu o cotă parte din sumele oferite ca sponsorizare. Artexim-ul, fosta Agenţie de Impresariat de Stat, numită înainte de 1989 OSTA şi apoi ARIA, susţine că din cauza faptului că este direct subordonat Ministerului Culturii nu poate acţiona în afara legilor de birocraţie statală. Deşi trăim într-o societate economică şi politică radical schimbată, la noi se lucrează încă pe o bază economică depăşită şi asta, din păcate, nu doar în domeniul culturii.” Ce ar mai fi de spus?

Eventual, câte ceva despre omniprezentul nostru provincialism. De exemplu, conform lui Holender, „ziarul Festivalului este inutil şi caraghios, căci în acesta festivalul se laudă singur. Programul general arată ca unul de folclor sau de muzică rock, cu subtitluri de prost gust, fiind în final un produs nedemn şi impropriu faţă de conţinutul festivalului.” Knock-out! Într-un recent interviu, regizorul Alexander Hausvater se arăta mirat de ubicuitatea de pe la noi a ovaţiilor şi a salvelor de aplauze în picioare după orice spectacole şi concerte, ca şi cum fiecare act artistic autohton ar fi în mod invariabil şi obligatoriu un eveniment excepţional. Măcar la asta i-am depăşit pe occidentali, la noi totul e excepţional. Atâta doar că n-a aflat şi restul lumii, din cauza izolării şi a lipsei de promovare în care ne tot complacem. Dar asta nu ne împiedică să ne lăudăm între noi, inclusiv prin voci venerabile ca Viorel Cosma, cu şcoala românească de compoziţie (practic necunoscută în lume). În acest timp, creaţiile ei nu prea sunt cântate nici în ţară, din cauza dezinteresului interpreţilor şi al instituţiilor muzicale faţă de muzica contemporană, ceea ce nu e doar o constatare a subsemnatului în calitate de compozitor frustrat, dacă până şi Ioan Holender o acuză cu amărăciune. De altfel, a mai compune a ajuns o necesitate doar a câtorva inadaptaţi, nu şi a obştii muzicale autosuficiente şi a publicului (care public, dacă nu se face educaţie muzicală în şcoală şi în afara ei?).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: