Falsa imagine a lui Beethoven


Adrian Gagiu („Familia”, ian. 2016)

beethoven358x500

“De ce ar trebui să arate Beethoven ca lucrările sale?”(1825)

Ludwig Rellstab (1799-1860), poet și critic muzical

Chiar și în vremurile noastre obsedate de imagine, acest mic studiu imagologic (ca să ne îmbătăm cu apa rece a acestui concept poate prea prețios aici) se va ambiționa să țintească mai departe decât veridicitatea istoricistă a unei imagini, luată ca atare. Fiindcă vălul omenesc lăsat în urmă de Euphorion (conform metaforei lui Goethe) e pe de o parte doar o crisalidă a operei, dar se află și într-o tainică simbioză cu aceasta. Iar în cazul lui Beethoven, unul dintre punctele nodale ale culturii omenești, falsele reprezentări imagistice ale crisalidei se întrețin reciproc cu falsele reprezentări ale operei lui și sunt printre cele mai numeroase și deformate din istoria culturii. Dar rigoarea la care au ajuns în prezent cercetările istorice și muzicologice ne permite eliberarea de unilaterala și exagerata mască a geniului nefericit, neînțeles, suferind, mereu furios și revoluționând muzica de unul singur și împotriva curentului la fiecare lucrare. Oricât de ridicol sună la citire, de aproape 200 de ani asta e imaginea comună a lui Beethoven și a muzicii lui ce predomină în percepția generală, deși bunul simț ne avertizează că nici chiar geniile nu apar prin generație spontanee, că nimeni nu e genial tot timpul și n-are dreptate în orice privință și că nimeni nu poate fi atât de unilateral. Dar pe leneși nuanțele îi deranjează, de aceea ei rămân la dadadadaaa și evită lucrările beethoveniene ce ies din tiparul lor mental, pe cele grațioase, ironice, mistice, experimentale, umoristice etc. Ca un corolar, lor le plac subtitlurile romanțioase și absurde gen Sonata Lunii și Simfonia Destinului, deși ele sunt simpliste și lipsite de fundament și de autenticitate.

Mitul lui Beethoven a început într-o oarecare măsură încă din timpul vieții lui, iar romanticii l-au amplificat și ni l-au transmis în mentalul colectiv prin nenumărate povestioare inventate de ei, răstălmăciri, exagerări și generalizări (inclusiv în biografii și alte lucrări cu pretenții) care să se potrivească mai bine cu așteptările lor de la lume și artă. Evident, fiecare epocă, deci și a noastră, își reevaluează modelele și își filtrează realitatea conform propriilor concepții, dar de la nuanță la fals e cale lungă. În cazul lui Beethoven, există deja din fericire de vreo 20 ani încoace studii foarte serioase, datorate lui W. Kinderman, Ch. Rosen, B. Cooper și L. Lockwood, lui Elaine Sisman, lui N. Marston, Ritei Steblin și multor altora, asupra operei și a biografiei care a hrănit-o, epurate de imaginația necontrolată transmisă prin copy-paste și bazate pe documente autentice și pe spirit științific, mult mai credibile, logice, firești și nuanțate decât închipuirile unor romanțioși care n-au cunoscut nu numai omul, dar nici opera lui prea în profunzime.

Limitându-ne aici la imaginea vizibilă a domnului Ludwig van Beethoven, fundamentale sunt cercetările reputatului istoric de artă Alessandra Comini, profesor la Southern Methodist University din Dallas, autoarea printre multe altele a unor studii de referință despre Schiele și Klimt, dar și cu preocupări în receptarea culturală a unor importante figuri muzicale ca Beethoven, Mahler sau Wagner. Volumul ei The Changing Image of Beethoven: A Study In Mythmaking (Imaginea schimbătoare a lui Beethoven – studiul genezei unui mit) a apărut încă din 1987 (!) și a fost revizuit și reeditat în 2008 la Sunstone Press, Santa Fé (SUA), iar o prezentare rezumativă și parțială a problematicii acestuia apare în contribuția sa The Visual Beethoven: Whence, Why and Whither the Scowl? (Imaginea lui Beethoven – De unde, de ce și pentru ce încruntarea?) din volumul colectiv Beethoven and His World (Beethoven și lumea lui, ed. Scott Burnham și Michael P. Steinberg, Princeton 2000). Cartea e o lectură fascinantă, cele 482 de pagini adăpostind un studiu pe cât de blindat cu documente de primă mână și cu logica omului de știință, pe atât de amuzant și de omenesc. Sigur că ar fi imposibilă aici chiar și numai o trecere în revistă a ideilor sale, căci e vorba acolo nu numai de verosimilitudinea minuțios analizată a portretelor cunoscute, contemporane sau postume, ci și de percepția diferită în diferitele epoci, inclusiv cu deformările ideologice monstruoase ale național-socialismului și ale internațional-socialismului, asupra lui Beethoven ca model și arhetip de artist și asupra creației sale. Demitizarea e una din plăcerile mai mult sau mai puțin vinovate ale vremii noastre, dar în fond nu poate fi nimic rău în a reevalua și a repune în discuție valorile dacă acest demers e onest și bazat pe surse credibile și pe metode riguroase.

kleinmasker (Mulajul feței, luat de Fr. Klein, 1812)

kleinbust1812 (Bust de Fr. Klein după mulajul feței, 1812)

Așa că, pe scurt, o mică revelație demonstrată de prof. Comini e că imaginea kitsch a unui Beethoven mereu încruntat și cu părul vîlvoi (în luptă cu Destinul, nu-i așa?), chiar dacă se bazează mai ales pe (aparent) cea mai autentică imagine a lui din timpul vieții, e exagerată, limitată, dacă nu de-a dreptul falsă! E vorba de mulajul în ghips al feței pe care i l-a luat în 1812 sculptorul Franz Klein și pe baza căruia acesta a produs și un mic bust, adăugându-i părul și un torso îmbrăcat. La prima vedere, ce ar putea fi mai aproape de o reprezentare cu o fidelitate fotografică a lui Beethoven, așa cum era el la vârsta de 41 de ani? Nenumărați glosatori au comentat încruntarea lui ca pe o concentrare a geniului care le știa pe toate, buzele strânse și încordarea tipică a musculaturii bărbiei ca reflectând voința lui eroică sau suferința romantică etc. (unii comentatori și mai superficiali cred că acea mască de ghips din 1812 e de fapt masca mortuară, cea din 1827, în care e prea slăbit de boală ca s-o discutăm aici). Sigur, ca mulți idealizanți, ei trec cu vederea că mulajul a reținut cu fidelitate crudă și nasul cam scurt și lat (retușat în multe portrete), și cicatricile și indurațiile de pe față, urme ale variolei sau ale altor afecțiuni.

Dar problema majoră e că faimoasa mască e chiar asta, doar o mască nereprezentativă, o clipă printre multe altele. Fiindcă dacă citim relatarea de la confecționarea mulajului din 1812 putem afla că Beethoven a trebuit să stea nemișcat, cu ghipsul pe față, până să se întărească mulajul, cu ochii închiși și respirând prin două paie puse în nări. Iar prozaicul atât de natural și de ciudat totodată al situației e că eroicul nostru Beethoven a intrat în panică (pe lângă că oricum era un tip impulsiv și neastâmpărat), fiindcă i s-a părut că nu mai poate respira bine (sau o fi fost de vină deviația de sept?), așa că a rezistat cumva o vreme stând locului și crispându-se, până ce a sărit aruncând masca semiîntărită, pe care sculptorul a restaurat-o apoi din șapte bucăți. Cam asta e cu imaginea noastră asupra geniului eroic și mereu supărat pe lume: se sforța să respire!

Atunci, cum arăta Beethoven de obicei? Cei care l-au cunoscut criticau de obicei portretele, argumentând că nici un pictor n-a putut să-i redea intensitatea privirii și expresivitatea schimbătoare a fizionomiei, unii mai poetici, ca Rellstab, arătându-se chiar surprinși și dezamăgiți că eroul lor nu arată conform așteptărilor, ca un Superman al muzicii. Aceeași dezamăgire urmau să o aibă peste câteva decenii și comentatorii lui Bruckner, pentru care autorul acelor simfonii monumentale nu putea arăta ca un umil provincial cu haine ponosite și mustăcioară. În cazul lui Beethoven, caracterul proteic al operei lui ne-ar îndreptăți aparent și întrebarea: Cu care dintre lucrările sale, atât de diferite, ar trebui să semene compozitorul? Dar ar fi o întrebare prostească, fiindcă partea lui cea mai bună e în operă, nu în oscilațiile personalității lui limitate, iar rigoarea supremă pe care acest impulsiv o manifesta în creație ne poate aminti de multele niveluri la care se organizează aceasta și de eforturile și timpul pe care le solicită (altfel am putea “analiza” psihologizând imaginar lucrările lui ca și cum ele ar fi doar produsul câte unei zile, așa cum făcea cândva pe la noi celebrul muzicolog George Bălan).

Iar asta ne aduce un pic mai aproape de realitate. Umanizarea marilor artiști nu-i demitizează, ci ni-i apropie și ne învață mult mai multe despre viață și artă. După cum rezumă prof. Comini, opinia predominantă și neidealizată printre cei ce l-au cunoscut e că Beethoven era un tip solid și activ, deși deseori bolnav, de înălțime aproape medie ca și Napoleon (1,62 m. nu era chiar așa puțin în contextul epocii), cu ochi căprui, frunte înaltă și largă și figura pătrățoasă, roșu la față (până la tenta icterică din ultimii ani de viață), brunet, mai apoi cărunt, cu părul în dezordine într-adevăr și nu prea pedant în vestimentație în general, cu gura ușor strânsă și buza inferioară ușor proeminentă, aspru și respingător pentru cei antipatici, amabil și zâmbitor cu cei simpatici, în general serios și direct, dar care nu prea dădea o impresie fulminantă de “genialitate” sălbatică și “eroism”, ci de obicei una de tristețe și îngândurare (cu excepția momentelor de exaltare, ieșirilor nervoase și efuziunilor umoristice sau sarcastice), conform tendinței sale bipolare. N-a avut sifilis și n-a fost propriu-zis alcoolic, chiar dacă bea câte o sticlă de vin la prânz (vinul era pe atunci considerat și medicament, iar consumul lui era o alternativă mai sigură față de holera și dizenteria transmise deseori prin apă), ciroza care l-a răpus find urmarea hepatitei din 1821, pe care s-a altoit primitivismul medicinei din epocă.

hofel1814 (Fig. 1: Portret de B. Höfel, 1814)

Maehler 1815 (Fig. 2: Portret de W. J. Mähler, 1815)

waldmüller1823 (Fig. 3: Portret de F. G. Waldmüller, 1823)

 

Conform anturajului său și parțial chiar lui însuși, cele mai realiste portrete (și, am adăuga noi, cele mai dezamăgitoare pentru idealiștii de ieri și de azi – experiență edificatoare prin care a trecut cândva și subsemnatul) sunt gravura lui B. Höfel din 1814 (fig. 1, după desenul cam rudimentar al lui L. Letronne din același an), al doilea portret pictat de W. J. Mähler în 1815 (fig. 2), precum și cel al lui F. G. Waldmüller din 1823 (fig. 3). Elementul lor comun pare un fel de absență deloc “eroică” a subiectului, o preocupare interioară sau o melancolie inefabilă (vorba lui Rossini, care l-a cunoscut în 1822). Ultimele două dintre cele citate mai sus sunt poate mai bune și fiindcă autorii lor erau portretiști valoroși în epocă și care deja valorizau mai mult realismul fie el și cam cotidian al perioadei Biedermeier, față de pompa forțată a epocii napoleoniene. Ei nu s-au ferit să ni-l arate pe om deprimat și interiorizat, cum era în 1815, sau serios, dar cam desprins de lumea obișnuită și cam nemulțumit, ca în 1823, cu freza dată pe spate și cu linia părului începând să dea înapoi pe lateral.

Celelalte portrete ale lui Beethoven care s-au păstrat sunt mai mult sau mai puțin idealizate, sau pur și simplu slabe din punct de vedere artistic, inclusiv prea faimosul portret pictat de J. K. Stieler în 1820, care pare cel mai răspândit în zilele noastre (cel în care compozitorul apare ușor aplecat, cu o cravată roșie, cu părul într-o dezordine studiată și cu manuscrisul Missei Solemnis în mână). Aprecierile lui însuși la adresa unora dintre ele pot fi subiective fiindcă îl flatau prin interesul față de el și prin retușuri, așa că acestea nu pot deruta cercetătorul serios. Singura excepție e, într-o oarecare măsură (conform elevului său Czerny), ultimul portret pentru care Beethoven a pozat: spiritualizatul desen realizat de J. St. Decker tocmai în mai 1824 (fig. 4), când s-a cântat în primă audiție absolută Simfonia a IX-a.

Beethoven1824 (Fig. 4: Portret de J. St. Decker, 1824)

Rezumând în fine, ce ne învață toate acestea? Nu e vorba aici de continuarea mitizării sub alte forme, sau de risipire în detalii, ci de căutarea urmelor adevărului care ne poate ghida și în receptarea cât mai corectă a operei. În lumea asta holografică, detaliul și întregul se influențează reciproc, așa că dacă imaginea noastră despre artistul însuși e deformată, unilaterală sau idealizată, așa va fi și modul în care îi receptăm opera. Din realismul și omenescul portretelor bune și autentice ale lui Beethoven (cele din 1814, 1815, 1823 și eventual 1824 pomenite mai sus), care trimit și la luminile și umbrele caracterului său omenesc, se desprinde o impresie similară cu observația unor interpreți pătrunzători ai lucrărilor lui, pentru care și forțarea uneori a limitelor instrumentelor și ale formelor e una cu spiritul lucrării respective, fiindcă ne transmite efortul de autodepășire atât de caracteristic creației beethoveniene.

Uităm prea des că Beethoven, ca orice artist, nu e doar un nume în enciclopedii sau o sursă de teme pentru doctorate în muzicologie sau pentru finaluri triumfale de stagiuni, ci a fost un om viu, cu aspirații, încercări, transcenderi și eșecuri, ca noi toți (doar că, genial fiind, le-a putut exprima prin muzică). Cu ocazia asta, poate vom face încă o analogie cu receptarea operei și nu vom mai cultiva stilul retușat, greoi și aseptic-edulcorat al falsei tradiții a interpretărilor de acum câteva decenii (gen Karajan), ca în portretul idealizat pictat de Stieler, ci vom înțelege claritatea de brici, uneori asprimea, dar în orice caz sinceritatea, varietatea necosmetizată și bogăția de nuanțe din interpretările corecte stilistic (gen Gardiner), ca în neostentativul portret de Waldmüller. Cam așa cum gazetarul, scriitorul și activistul civic Eminescu nu arăta mereu ca în arhicunoscuta poză cu plete de la 16 ani, ci era un domn viguros, cu mustață și, de asemenea, din păcate, cu tendințe bipolare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: