Amintirea unui bătrân prieten


Adrian Gagiu („Familia”, sept. 2014)

Unii oameni par să rămână cu noi întotdeauna, chiar dacă prezenţa lor fizică n-a fost insistentă sau agresivă, ci dimpotrivă, emanând acea amabilitate a bunei cuviinţe care e din ce în ce mai rară de ceva vreme. Au trecut deja cinci ani de când Thurzó Sándor nu mai vine la concertele simfonice săptămânale ale Filarmonicii orădene, la care era nelipsit, şi totuşi e greu de crezut că el nu mai e printre noi. În ciuda aparenţelor pe care ni le oferă cotidianul infestat de invidie şi cinism materialist (din păcate chiar şi în lumea muzicală, de prea multe ori), amintirea luminoasă prin care bătrânul Thurzó trăieşte încă e dovada că doar ce e pozitiv rămâne în cele din urmă.

Întotdeauna l-am văzut zâmbitor, întotdeauna binevoitor, întotdeauna cu un cuvânt bun pe buze – câţi mai fac asta în lumea noastră populată de inşi atotştiutori şi plini de importanţa de sine? Venea cu o regularitate demnă uneori, poate, de o cauză mai bună, la concertele Filarmonicii, fiindcă omul acesta trăia pentru muzică şi îl interesa orice manifestare muzicală orădeană, aşa cum Beethoven a zis odată că îl interesează să citească orice legat de muzică, până şi almanahuri. Chiar dacă în discuţiile de după concert sesiza şi el, aproape tacit, sau era de acord cu unele observaţii asupra scăderilor sau lipsurilor din interpretările audiate, trecea elegant peste ele, cu o delicateţe uimitoare, insistând cu un zâmbet blând doar la ceea ce a fost bun. Şi asta într-o lume în care vânarea greşelilor aproapelui a atins culmi de cârcoteală şi invidie. Sanyi bácsi a trecut prin această lume parcă plutind neatins de micimile ei, alb, blând şi zâmbitor.

Mi-ar plăcea să cred că de dragul lui muzicienii se străduiau să cânte mai frumos, mai armonios. Să mai amintesc că violonistul Thurzó Sándor fusese iniţiatorul şi mentorul primului şi poate al celui mai activ cvartet de coarde orădean, cvartetul Varadinum, în vremurile noastre vulgarizate în care acest cel mai elevat gen al muzicii de cameră pare tot mai stingher? Sau că pasiunea muzicologului Thurzó Sándor pentru viaţa muzicală locală l-a făcut să adune o întreagă colecţie de documente din cele mai diverse care o reflectă şi care ar merita cu prisosinţă să fie editate într-un volum mai mult decât necesar şi edificator? Da, dar, în ultimă instanţă, ceea ce contează cel mai mult e să fii Om, indiferent de naţie, vârstă sau ocupaţie, iar domnul Thurzó Sándor asta este.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: