(Familia, 2002)
“Nu cântăm muzica aşa cum o scriem” (Fr. Couperin, L’Art de toucher le Clavecin, 1716)
Nu de mult, filarmonica orădeană a susţinut un concert cu lucrări din obişnuita sferă repertorială a orchestrelor noastre, înscrisă între baroc (câteva “şlagăre”) şi romantism. A dirijat tânărul Cristian Neagu de la Filarmonica din Arad, vedeta serii fiind violonistul Andrei Agoston (de 10 ani stabilit în Germania), iar programul a cuprins Uvertura la “Visul unei nopţi de vară” (1826) de Mendelssohn, Simfonia a VI-a (1818) de Schubert şi “Anotimpurile” (1725) de Vivaldi. Adică numai “muzică veche”.
Ce e frapant (sau nu?) la acest concert e faptul că manifestă atitudinea cvasi-unanimă la noi în privinţa muzicii vechi, în timp ce în Occident se urmăreşte de vreo jumătate de secol reconstituirea cât mai fidelă şi expresivă a condiţiilor specifice de redare a acesteia. Pentru a ne defini dintru început termenii, după un bun obicei încă de pe vremea lui Voltaire, să ne întrebăm ce înseamnă muzică veche. Azi, şi Stravinsky e vechi; atunci, care e diferenţa (pe acest plan!) între el şi Bach? Latura estetică neinteresându-ne aici, diferenţa e dată de condiţiile originare de interpretare: maniera şi tehnica interpretativă, transformările suferite de instrumente (mai ales cam după 1850), precum şi mărimea şi acustica sălilor. Citește în continuare
Părerea mea! 