Eu, tu şi Sfântul Valentin

Mă sună Lorena prin surprindere cu patru zile mai devreme (fiindcă mă cunoaşte) şi mă abordează sfielnic, cu diplomaţia ei moştenită de la maică-sa şi care a făcut-o celebră în cartier: „Ce faci în week-end, scârţarule? Sper că ai înţeles aluzia: în week-end!” Îmi compun masca de om ocupat, deşi sunt doar la telefon (asta dă credibilitate vocii), şi reacţionez prompt, ca orice bărbat responsabil: „Scuză-mă acum, intru la şeful într-o şedinţă, nu ştiu cât ţine…”
Dar Lorena are auzul foarte fin şi aude butoanele de la telecomanda cu care butonam între timp, deşi televizorul e pus pe mut: „Auzi, anul ăsta o să fiu mai de gaşcă: ai de ales între trei alternative. Prima: cină romantică – dar atenţie, la un restaurant finuţ, deci în public, nu acasă, cu omletă făcută de tine, după care bei singur şi adormi neconsolat. A doua: un cadou romantic şi plin de neprevăzut, cu eticheta luată de pe el, fără rate pe numele meu şi să nu fie tot o cutie de ciocolată de care oricum mănânc în fiecare zi. A treia: o noapte de amor pasional, dezlănţuit, total, fără inhibiţii şi nebun. Şi romantic. Ei, ce zici?”