Eu, tu şi Sfântul Valentin


Mă sună Lorena prin surprindere cu patru zile mai devreme (fiindcă mă cunoaşte) şi mă abordează sfielnic, cu diplomaţia ei moştenită de la maică-sa şi care a făcut-o celebră în cartier: „Ce faci în week-end, scârţarule? Sper că ai înţeles aluzia: în week-end!” Îmi compun masca de om ocupat, deşi sunt doar la telefon (asta dă credibilitate vocii), şi reacţionez prompt, ca orice bărbat responsabil: „Scuză-mă acum, intru la şeful într-o şedinţă, nu ştiu cât ţine…”
Dar Lorena are auzul foarte fin şi aude butoanele de la telecomanda cu care butonam între timp, deşi televizorul e pus pe mut: „Auzi, anul ăsta o să fiu mai de gaşcă: ai de ales între trei alternative. Prima: cină romantică – dar atenţie, la un restaurant finuţ, deci în public, nu acasă, cu omletă făcută de tine, după care bei singur şi adormi neconsolat. A doua: un cadou romantic şi plin de neprevăzut, cu eticheta luată de pe el, fără rate pe numele meu şi să nu fie tot o cutie de ciocolată de care oricum mănânc în fiecare zi. A treia: o noapte de amor pasional, dezlănţuit, total, fără inhibiţii şi nebun. Şi romantic. Ei, ce zici?”

Tac lovit în plin şi mă uit în gol la Adrian Mititelu care spumegă de unul singur, fără sonor, pe un canal de sport. „Te înţeleg, susură Lorena ironică, alegerea e atât de grea încât o să-ţi dau voie să le faci pe toate trei. Hai, te las acum, văd că ţi s-a terminat şedinţa, ne vedem vineri la şase.” „De ce vineri, păi nu sâmbătă e Vali ăsta americanu’?” întreb ca un tâmpit, pradă sigură pentru sarcasmul ei. „Ba da, dar week-endul începe de vineri”, îmi dă ea lovitura de graţie. Mai zvâcnesc un pic: „Ei, ştii tu, sărbătorile astea inventate de vânzători… Nu mai bine ţinem Dragobetele nostru românesc?” „Nu trage de timp, ştiu că ăla e pe 24. Vezi că s-ar putea ca după Valentine’s Day să mă satur de americanisme şi să-l vreau şi pe cel românesc.”
După acest avertisment înspăimântător, ciripit tot cu optimismul ei contagios, închide, iar eu realizez cu oroare nu numai că ăştia doi sunt la zece zile unul de altul, dar şi că la intervale de o săptămână vin Mărţişorul şi Ziua Femeii. De ziua Lorenei nici nu vreau să-mi aduc aminte, şi nici n-o să-mi aduc aminte. De unde-o fi apărut şi Valentin ăsta? Dacă l-aş găsi, ce plombe i-aş pune cu bocancii… Hm, aş putea ajunge din om în om la nişte ţigani hotărâţi, le dau nişte bani şi-l aranjează ei. Dar acum sunt ocupaţi cu handbalişti şi fotbalişti, nu ţine.

Urmează un minut de calcule febrile: dacă-mi intră banii joi… mai am rata aia… facturile le las pe luna viitoare… poate mă împrumută şi Marius cu ceva… Bă, da’ o să am doar o după-amiază la dispoziţie! Ce să-i iau? Şi să umblu toată după-amiaza prin magazine… Ce pierdere de timp! În loc să merg cu băieţii la un peşte. După-masa? La ce fel de peşte s-or fi gândit când m-au chemat? În fine. A, aş putea să-i iau Lorenei un câine. Ar fi cadoul ideal: „Uite ce drăguţ e căţeluşul ăsta, ce pufos, are privirea ta dulce şi de-asta n-am rezistat şi ţi l-am luat.” Ca să nu mai zic că va creşte şi va trebui plimbat, poate-l va plimba mai mult pe el decât pe mine. Excelent! Dar ce fac la anul, îi mai iau unul sau mă despart de ea? Uite cum subminează sărbătorile astea ale dragostei relaţiile dintre oameni!

(Jurnal bihorean, 14 febr. 2009)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: