Singing in the rain


În loc să discutăm subiecte plăcute şi actuale, ca de exemplu bicentenarul Wagner şi Verdi, concertul lui Sir Simon Rattle de la Berlin cu noua versiune a finalului Simfoniei a IX-a de Bruckner completat de Nicola Samale şi colaboratorii lui, sau (de ce nu?) chiar câte un concert al Filarmonicii din Oradea, faimosul cronicar muzical londonez Norman Lebrecht ne deranjează din autosuficienţa noastră periferic-provincială, semnalând pe blogul său starea dezastruoasă a Muzeului Enescu din Bucureşti şi a patrimoniului acestuia.

Totul a început pe la jumătatea lui ianuarie, când pianista Raluca Ştirbăţ, preşedinta Societăţii Internaţionale „George Enescu” din Viena, a declanşat cu sprijinul lui Lebrecht o campanie de salvare a casei de la Mihăileni (judeţul Botoşani) în care a copilărit cel mai mare compozitor român. Cu ocazia cercetărilor sale asupra lui Enescu, d-na Ştirbăţ a descoperit că acea casă, în loc să fie un muzeu memorial inclus într-un circuit turistic-cultural enescian prin nordul Moldovei împreună cu Livenii, Cracalia, Dorohoiul, Tescanii şi Iaşii, stă să se dărâme şi e folosită ca hambar, iar actualul proprietar vrea să o demoleze. Pentru a o salva şi a o valorifica turistic şi cultural „e nevoie de o strategie bine gândită, precum şi de voinţă politică şi interesare onestă, astfel ca autorităţile române responsabile de la Bucureşti să coordoneze imediat un plan de acţiune pentru conservare şi renovare”, mai spune apreciata pianistă. Bineînţeles, nu e vorba de o simplă hagiografie legată de o căsuţă, ci poate fi încă o ocazie dintre prea puţinele pentru a pune în lumină şi în circuitul ideilor opera compozitorului. Memoria locurilor e tot o formă de memorie, o facultate ce ne lipseşte din ce în ce mai mult de o vreme.

Ce-i drept, se mai întâmplă uneori şi la case mai mari: cu câteva luni în urmă, casa lui Charles Ives din Redding, Connecticut (SUA) a fost vândută de nepotul compozitorului unui cuplu care vrea s-o dărâme ca să-şi facă în locul ei o locuinţă modernă (cu diferenţa că acolo cetăţenii se pare că au început să reacţioneze). Să ne amintim şi de ultima locuinţă a lui Beethoven de la Viena, cea în care a compus ultimele cvartete şi în care a murit, demolată în 1904 în ciuda protestelor artiştilor din toată lumea (există azi ca muzeu virtual, reconstituită online). Dar în lumea civilizată astfel de cazuri sunt doar excepţiile, la noi e invers (totuşi, tot în estul fost- comunist, căsuţa lui Szymanovski din Zakopane e în curs de renovare).

Revenind la cazul lui Enescu, semnalul de alarmă a avut un mic ecou la TVR, dar în anii impari orice pronunţare a numelui său e umbrită de fiorii organizării Festivalului din septembrie: ministrul culturii chiar a declarat luna trecută că prioritatea sa pe 2013 e Festivalul Enescu. Numai că onorariile care se plătesc artiştilor străini invitaţi la acest eveniment cu mare tam-tam din doi în doi ani sunt exorbitante, în timp ce abia mai rămâne ceva pentru finanţarea curentă a Orchestrei Radio, a Filarmonicii „George Enescu” şi mai ales a orchestrelor din provincie. Se cheltuiesc nouă milioane de euro cu Festivalul, dând onorarii uneori mai mari decât în ţările bogate. Dar cum e mai bine, să faci un mare festival timp de o lună la fiecare doi ani, cu multă laudă de sine (uneori cu trei concerte pe zi şi chiar cu inepţia programării unor concerte la ora 22.30), în timp ce viaţa muzicală cotidiană abia se târâie prin deşertul de aculturalizare şi de „criză economică”, sau s-o laşi mai moale cu parada şi să investeşti mai mult, bani şi suflet, în educaţia şi practica muzicală de la bază, de la talpa ţării, în sus? (Întrebare fără răspuns, apropo de Ives).

Chiar dacă Festivalul Enescu e cam singura ocazie a „melomanului” român de a asculta pe viu (o dată la doi ani, îi ajunge) muzicieni de clasă mondială, să ne amintim estimarea că muzica simfonică e ascultată cam de 7 % din populaţia europeană (la noi, de vreo 3 %, conform compozitorului Theodor Grigoriu). Restul de 93 (sau 97) % nu vor substanţă. Şi apropo de Festival: cu câteva ediţii în urmă, Zubin Mehta se pronunţa destul de nervos într-un interviu împotriva organizării concertelor la Sala Palatului, din cauza acusticii ei improprii pentru muzică (prea multe mochete absorbante, ca la Filarmonica orădeană). Au trecut anii şi nu s-a schimbat nimic. Recent, şi Angela Gheorghiu anunţa într-un interviu (encomiastic, ca de obicei pe la noi) că vrea să construiască ea în fine o mare şi adevărată sală de concerte a Bucureştiului. Om trăi şi om vedea.

Să revenim la cestiune. Tot în Bucureşti, în buricul târgului, pe Calea Victoriei, tronează Muzeul Enescu (în Palatul Cantacuzino, reşedinţa iniţială a Marucăi, soţia compozitorului). Conform aceluiaşi Lebrecht, în palat se infiltrează apa de ploaie, afectând pereţi, tablouri şi, cel mai grav aspect,manuscrise ale lui Enescu ce zac pe birouri în mormane necatalogate, neconservate şi nestudiate! Opera publicată a lui Enescu e doar o mică parte din ceea ce a compus el, chiar dacă unele lucrări rămase în manuscris sunt doar nefinisate de veşnicul perfecţionist sau pur şi simplu neterminate (unele, printre care Simfoniile a IV-a şi a V-a, au fost completate după cercetări îndelungate de către compozitorii Pascal Bentoiu şi Cornel Ţăranu). Ce comori de complexitate şi sensibilitate mai zac în acele vrafuri de hârtii îngălbenite şi plouate? „Guvernul român poartă răspunderea directă pentru acest abandon, scrie Norman Lebrecht. El e complice la distrugerea voită a unui patrimoniu european. Dacă ministerul culturii nu va face nimic în acest sens, iar primul ministru va închide ochii, artiştii invitaţi (la Festival – n. n.) trebuie să folosească orice ocazie pentru a-şi exprima poziţia faţă de acest act iresponsabil de filistinism.”

Deci ce e mai rentabil (economic şi pentru punerea în valoare a moştenirii enesciene şi pentru o viaţă muzicală adevărată): un festival de nouă milioane de euro o dată la doi ani sau conservarea şi studierea manuscriselor lui? Ei, dar Festivalul e mai sexy, e mai cool, e mai cu PR decât eventuala muncă obscură a câtorva muzicologi, conservatori şi bibliotecari. Am fost la Muzeul Enescu acum nişte ani (doar în partea vizitabilă) şi pe atunci n-am observat semne de degradare, doar de indiferenţă: nu erau alţi vizitatori şi nici o promovare. Expoziţia e bogată şi fiecare obiect ar putea spune o poveste, dar n-o spune, nu te bagă nimeni în seamă (chestie de care am profitat punând vârful degetelor pe partitura lui „Oedip”). Cam aşa e şi cu poziţia lui Enescu în cultura română: ne dăm mari cu el, eventual ne lamentăm ca de obicei că nu-l cunosc străinii (deşi treptat situaţia asta se schimbă), dar în secret ne plictiseşte, e prea complicat şi greu.

Sigur, e complicat şi greu ceea ce nu cunoşti. Dar cine îi opreşte pe muzicieni să-i cânte des lucrările? Apropo de muzica românească, o mică întâmplare, păstrând proporţiile: acum câţiva ani, când mai întreţineam iluzia naivă de a-mi propune compoziţiile pentru interpretare diferiţilor muzicieni din România, i-am propus un concert pentru pian unei reputate soliste. Refuzul ei elegant a fost motivat cu agenda prea încărcată (toţi sunt foarte ocupaţi), dar cu ocazia asta am aflat, ca argument decisiv-consolator probabil, şi faptul că avea de mult timp un concert al maestrului Pascal Bentoiu şi încă nu-l cântase (nu ştiu dacă l-a cântat vreodată de atunci, mai ales că o singură audiere a unei lucrări noi nici nu ajunge, cum spunea şi Enescu). E doar o mostră din nesecata sete de cunoaştere a compoziţiilor noi sau mai puţin vehiculate pe care o manifestă în general muzicienii noştri. Adică nici cei 3 % din public nu mai au acces la muzica românească contemporană.

Ca să fie şi mai frumos, muzica lui Enescu e într-adevăr complicată şi grea. Cum concluziona acelaşi maestru Pascal Bentoiu în extraordinarul său volum de analize „Capodopere enesciene”, muzica lui Enescu e mult mai densă în evenimente decât a celor mai mulţi compozitori (chiar mai încărcată decât a lui Richard Strauss, de pildă), are o variabilitate continuă şi nu prea poate fi încadrată în cutiuţe stilistice. O fi, n-o fi bine, nu discutăm acum, e calea componistică singulară pe care şi-a asumat-o Enescu „Tot ce e măreţ e simplu”, zicea Goethe. „Mereu mai simplu!” (Beethoven). „Marile adevăruri sunt simple, dar ajungi la ele doar după ce te hrăneşti cu esenţe” (Brâncuşi). Însă cert e că Enescu a fost una dintre minţile muzicale cele mai formidabile ale lumii, fapt certificat de marii muzicieni care l-auîntâlnit, e cel mai mare compozitor român, iar memoria lui era demnă de Cartea Recordurilor. Ce e poate şi mai uimitor e că el, un singur om, a făcut pentru muzica românească un salt stilistic de sute de ani, umplând de unul singur decalajul faţă de muzica occidentală cultă prin faptul că a asimilat şi a depăşit treptat prin lucrările sale clasicismul, romantismul, impresionismul şi neoclasicismul. Nu există în sec. XIX  compoziţii româneşti de primă mână, cu excepţia lucrărilor „de şcoală” ale lui Enescu: de pildă, Simfonia a IV-a „de şcoală”, compusă la 14 ani, e o lucrare cu totul extraordinară în stil romantic, care ar trebui inclusă în viaţa de concert românească. Ce-i drept, lucrările enesciene, mai ales cele de maturitate, necesită de la interpreţi şi de la public un efort intelectual şi sufletesc ieşit din comun, iar oamenii, mai ales în vremurile astea, nu sunt dispuşi să facă nici măcar un efort intelectual şi sufletesc minim. Iată de ce manuscrisele lui se degradează în ploaia nesimţirii şi a ignoranţei noastre. Civilizaţia maţului gros ar trebui înlocuită de cea a sufletului frumos…

(„Familia” nr. 567, febr. 2013)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: