Celi


„Tu nu faci nimic, tu doar laşi să evolueze.” (Sergiu Celibidache)

Acum 100 de ani s-a născut Sergiu Celibidache (1912-1996), unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii. E adevărat că muzicienii n-ar trebui să fie decât unelte ale muzicii, cum cică ar fi zis Bach, dar vremurile moderne însetate de subiectivism şi individualism îşi aleg uneori eroi dintre cei a căror valoare e dublată de o personalitate pe măsură. „Celi”, cum îi spun muzicienii, are şi azi în lumea asta largă admiratori înfocaţi (inclusiv printre cei mai mari muzicieni contemporani, ca Daniel Barenboim sau sir Simon Rattle), dar şi sceptici rezervaţi („Nu eşti ban de aur, să placi la toată lumea”). Însă dincolo de calitatea extraordinară a sunetului orchestral pe care o pretindea şi o construia (uneori constrângător, zic unii, deci în mod contrar spontaneităţii pe care o predica), sau de idiosincraziile lui, mai ales cele legate de tempo, de Simfonia a IX-a de Beethoven sau de Karajan (ca să nu mai pomenim de foarte diferita concepţie a specialiştilor de azi asupra stilurilor baroc şi clasic, reconstituită în ani de cercetări şi practici serioase), rămân încă destule aspecte cu adevărat fascinante legate de el şi de interpretările lui, mai ales cele din repertoriul romantic târziu (inclusiv Bruckner, evident).

Fără a cădea în poliloghia liricoidă, goală de sens sau „lustruindu-se pe sine” ce proliferează de prea multe ori în vorbăria noastră despre cultură (inclusiv în ciclul de emisiuni omagiale dedicate lui la TVR Cultural), sunt fascinante la „Celi”, cu putere de exemplu, dragostea lui absolută faţă de muzică, exigenţa lui şi aerul lui sentenţios din repetiţii şi din cursurile de măiestrie dirijorală, pline de învăţăminte adânci pentru cine le poate prinde (orice muzician are trebui să le devoreze, măcar de pe YouTube, dacă nu din filmele documentare dedicate lui). Până şi aversiunea lui faţă de înregistrări, izvorâtă din concepţia, ce îi venea din buddhism şi fenomenologie,  că actul artistic e „darul unei clipe” (cum zicea şi Beethoven)… Sau minunata expresie prin care justifica un tempo mai larg: „muzica trebuie să aibă spaţiu să se dezvolte…” E ceva atât de profund încât n-are rost să mai insist, e o atitudine radical diferită celei care a ajuns să predomine, nu numai în artă (vorba lui Brâncuşi, „Unde se grăbesc toţi ăştia?”).

Probabil că pe unii, mai ales dintre cei taxaţi de el, îi deranjează încă intransigenţa lui (apropo de o prea scurtă filmare de la vizita lui la Bucureşti în 1990, când şedea supărat, înconjurat de zeci de muzicieni care-i dădeau cu „maestre” în sus şi în jos, şi când le-a tăiat-o scurt: „Mă, nu râdeţi! Aveţi cu toţii o enormă vină! Cum a fost posibil ca un nimeni…” etc. – nu dăm nume. El a dat! Şi mi se pare că respectivul era chiar de faţă!).

Dar dând la o parte festivismul encomiastic şi anost al aniversărilor sau comemorărilor (de ce avem nevoie să treacă 100 de ani ca să-i studiem cu obiectivitate, fără a-l idealiza, ideile şi interpretările?), e de urmărit, măcar în transmisiunile televizate în exclusivitate de TVR Cultural, prima ediţie a Festivalului Celibidache de la Bucureşti (3 mai – 7 iulie), organizat cu entuziasm şi bun gust de fiul lui, Serge Ioan, şi de Fundaţia Celibidache. Concertele includ şi câteva dintre compoziţiile marelui dirijor, de exemplu suita „Grădina de buzunar” (1978), dirijată de Cristian Mandeal la Ateneu în 30 iun.,  care îmbină două trăsături caracteristice personalităţii autorului: sarcasmul şi contemplaţia poetică, de extracţie impresionistă şi buddhistă. În 7 iulie, concertul de închidere a Festivalului programează, mai mult decât promiţător şi semnificativ pe mai multe planuri, o premieră mondială: suita românească „Haz de necaz” de Sergiu Celibidache. Se mai adaugă printre evenimente cursuri de măiestrie instrumentală şi dirijorală, o expoziţie de fotografii, proiecţii de filme şi lansări de cărţi, printre care „Despre fenomenologia muzicii”, evident, a aceluiaşi Celibidache. „O informaţie foarte importantă despre Sergiu Celibidache este că a studiat şi matematica şi filosofia. Există două feluri de lucruri în această carte: unele pe care Sergiu Celibidache le pune în raport cu muzica, dar îţi dai seama imediat că ele sunt general valabile, adică sunt atât de profunde încât sunt adevărate în orice domeniu (…)” (acad. Solomon Marcus). Cam aici ne învârtim, între haz de necaz şi fenomenologie.

(„Familia” nr. 560-561, iul.-aug. 2012)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: