Clasicismul viu (?)


(„Familia” nr. 11-12, dec. 2011)

Un eveniment în premieră pentru Oradea, care a avut loc în sala de concerte Enescu-Bartók a Filarmonicii orădene în 19 nov. 2011 (sâmbătă dimineaţa, ce moment potrivit), ar fi putut trezi într-o oarecare măsură orăşelul din somnolenţa lui provincială. Pianistul elveţian David Marteau, care predă „armonie practică şi improvizaţie la pian” în cadrul Conservatorului din Geneva, a susţinut un curs de măiestrie având ca temă improvizaţia la pian în stil clasic şi romantic. Cursul se înscria într-o serie de evenimente organizate de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, împreună cu Ambasada Elveţiei, evenimente menite să aniverseze şi la Oradea împlinirea a 100 de ani de relaţii diplomatice româno-elveţiene (după vernisajul expoziţiei fotografice a lui Dumitru Băruţa şi recitalul pianistic al aceluiaşi David Marteau).

Asocierea noţiunilor improvizaţie şi clasicism e probabil şocantă pentru atotştiutori, deşi tocmai asta ar putea fi proba că şi acest stil ţine de o muzică vie, nu împăiată în amintiri imaginare şi senile. Paradoxul e numai aparent dacă ne amintim că marii compozitori clasici şi romantici au fost şi mari improvizatori: Mozart, Beethoven, Liszt sau Chopin suscitau entuziasm de nedescris cu improvizaţiile lor la pian, considerate pe atunci de cunoscători chiar mai bune decât unele dintre compoziţiile scrise. Mai e şi elementul dat de cadenţele de virtuozitate din concertele pentru pian şi orchestră ale epocii, care nu se notau în partitură, ci lăsau libertate solistului (mai ales dacă era tot compozitorul) de a improviza pe temele lucrării; odată cu mecanicismul adus de secolul al XX-lea şi în interpretare, acest obicei a dispărut şi a fost înlocuit cu redarea unor cadenţe scrise de mari interpreţi (fiind resuscitat doar recent şi parţial de unii interpreţi specializaţi în muzica veche). Şi, în al treilea rând, poate cel mai elocvent e caracterul schematic sau chiar fragmentar al unor pasaje din partiturile unor concerte pentru pian şi orchestră ale lui Mozart (de ex., partea lentă din KV 488, spre final, sau KV 537, în care de multe ori din partitura pianului lipseşte basul), sau versiunile „simple” şi „ornamentate” ale unor sonate pentru pian ale aceluiaşi Mozart.

Toate aceste situaţii şi altele similare strigă după improvizaţie, bineînţeles cu măsură şi doar ici-colo, fără a se ajunge la exuberanţa cvasi-jazzistică din Baroc, şi, nici nu încape discuţie, doar bazată pe o cunoaştere profundă a stilului. Dacă ar fi fost abordate aceste teme în cadrul cursului lui David Marteau, ar fi fost cu totul extraordinar şi poate ar mai fi scuturat obişnuinţele celor rutinaţi în interpretarea pietrificată a repertoriului clasic, cei care se închină la el ca la sfintele moaşte, dar de fapt nu-l iubesc, fiindcă altfel nu l-ar omorî astfel, ci se iubesc doar pe sine şi sunetul apăsător, ceţos şi greoi al marilor lor piane de concert. Pentru aceşti oameni, fie ei interpreţi, comentatori sau auditori, ascultarea concertelor pentru pian de Mozart sau Beethoven cântate de Robert Levin, să zicem, ar fi un şoc. Dacă vor lăsa însă de o parte prejudecăţile cu care au fost dresaţi în conservatoarele de modă veche, dacă vor asculta cu propriile urechi şi creiere şi vor mai pune un pic şi mâna pe carte, îşi vor da seama că astfel de lucrări, cântate aşa, sunt mereu noi, vii, clare, variate şi neplictisitoare, iar tonul de pianoforte din vremea aceea le face de cele mai multe ori dreptate, nu e limitat cum li s-a spus până nu de mult.

Cam astea erau primele mele reacţii la aflarea veştii despre cursul de improvizaţie clasică de la Oradea. În lipsa marilor pianişti ai acestui stil, ca Robert Levin, Ronald Brautigam, Andreas Staier, Malcolm Bilson şi alţii, pe care probabil nu-i vom vedea niciodată la Oradea, e binevenit şi David Marteau, fie el şi la pianul modern al Filarmonicii, nu la vreun pianoforte de epocă. Numai că în cadrul cursului n-a fost vorba de interpretarea autentică a muzicii clasice şi romantice, ci de antrenarea unor deprinderi de a improviza liber în acele stiluri. Prima întrebare ar fi atunci: care e scopul unei astfel de activităţi? Dacă din studierea şi asimilarea modelelor clasice şi romantice se extrag principii şi tehnici componistice şi estetice universal valabile, atunci e o practică mai mult decât binevenită şi utilă. De aceea, analizarea serioasă a capodoperelor clasice poate să se constituie într-un sui generis curs practic de compoziţie, cum sunt de pildă volumele lui Tudor Ciortea sau William Kinderman despre creaţiile lui Beethoven. Sau cursurile de măiestrie interpretativă ale lui Daniel Barenboim despre sonatele lui Beethoven, televizate de Mezzo, care ajung şi ele de multe ori la astfel de altitudini ideatice. Ce-i drept, nivelul inegal al studenţilor săi de la cursul orădean, unii foarte tineri, nu i-a permis lui David Marteau să intre prea mult în astfel de profunzimi şi subtilităţi ce necesită o bună cunoaştere a armoniei şi mai ales a formelor (acest al doilea aspect n-a fost atins practic deloc). De aceea, a fost stranie afirmaţia d-lui Marteau că, improvizând astfel, e greu să abordezi chiar şi forma de variaţiuni şi că nu te poţi aştepta să compui astfel în direct. Dar marii clasici chiar asta făceau: în copilărie, Mozart a uimit nu prin virtuozitate, fiindcă sora lui era atunci mai agilă la pian decât el, ci prin improvizarea în formele clasice consacrate, iar improvizaţiile lui Beethoven erau de asemenea, de obicei, în forma de sonată sau similare; mai e şi amintirea lui Ries despre geneza finalului Sonatei op. 57, când în timpul unei plimbări Beethoven mormăia mereu ceva nedefinit (era tema finalului, ale cărei figuraţii pianistice sunt greu de redat vocal distinct), iar la întoarcerea acasă s-a dus direct la pian, spunându-i lui Ries că amână lecţia, şi a improvizat vreo oră. De bună seamă, finalul sonatei s-a conturat şi cu acea ocazie, chiar dacă nu toată muzica improvizată a rămas şi pe hârtie.

Deci, dacă nu e un antrenament ideatic şi componistic, la ce e utilă improvizaţia în stil clasic şi romantic a d-lui Marteau? Mai degrabă, fluxul discuţiilor şi al exemplelor din cadrul cursului sugera că e un fel de antrenament pentru improvizaţie în stil doar aşa, de amorul artei – fiindcă n-aş vrea să-mi imaginez că rostul ei ar fi de a furniza un fond sonor plăcut şi neproblematic pe la reuniuni selecte, prin holuri de mari hoteluri sau pe vase de croazieră, după cum se practică în „lumea bună”. Sau ca muzică de film, cum chiar dl. Marteau a indicat, probabil diplomat,  unor studenţi ce, vrând să arate că sunt moderni, au cântat un fel de pop New Age minimalist, monoton, fără cap şi coadă, pe începuturi tematice din piese de Coldplay şi Rihanna (!), închipuindu-şi că acele câteva acorduri mai cuminţi ce ţin de „common practice” (cum e numită în engleză epoca armonică a secolelor XVII-XIX) înseamnă stilul clasic doar fiindcă nu e rap sau trance. Dar dacă nu introduci în piesă, fie ea şi  improvizată, măcar un element secundar de contrast, ce generează apoi forme prin repetări şi confruntări cu cel principal (ceea ce e germenul principiului universal al formelor tip sonată), publicul adoarme sau e nederanjat din conversaţie, oricâte armonii şi texturi instrumentale specifice sau chiar variate ai utiliza după indicaţiile, de altfel de bun gust, ale d-lui Marteau. Lipsind însă viziunea finalităţii, a evoluţiei şi implicit a formei, deci a unui impact spiritual real asupra ascultătorului, astfel de improvizaţii, oricât de rafinat ar suna, rămân statice şi, cel mult, impresii emoţionale de suprafaţă şi de moment, înscriindu-se doar în concepţia despre muzică a distinsului Mariu Chicoş Rostogan („muuzica iaste aceaia care nie gîghilă uretchile înt-on mod plăcuut”).

Frumoasa piesă improvizată în stilul lui Chopin cu care dl. Marteau şi-a încheiat cursul n-a putut şterge aceste concluzii, tocmai fiindcă există multe piese originale de Chopin. De bună seamă, dacă nivelul participanţilor ar fi fost altul, e de presupus că şi dl. Marteau ar fi intrat în zone mai subtile. Ar mai fi de remarcat şi ciudata impresie de precară spontaneitate a acestui curs de improvizaţie (unii studenţi nici n-au prea improvizat, ci au prezentat chiar compoziţii proprii, de altfel remarcabile în cazul lui Réthi Brigitta-Éva). Dar impresia poate fi subiectivă, fiindcă n-am văzut decât cursul de la Oradea, şi ea se datorează cert nivelului unora dintre studenţi. Ecoul destul de redus pe care l-a produs cursul la Oradea spune şi el multe despre nivelul intelectual şi artistic al oraşului şi despre câte ar mai fi de făcut, dincolo de pretenţiile unora. Evenimentul a fost o premieră şi foarte interesant, cel puţin ca provocare şi ca punere în discuţie a unor teme inedite, şi totuşi în sală au fost doar câteva zeci de persoane, aproape deloc oficialităţi şi muzicieni locali consacraţi. Partea bună a fost însă că mai toţi erau tineri, deci să sperăm că, treptat, vorba lui A. C. Clarke, „viitorul va lămuri şi această enigmă”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: