Inutilitatea compromisului


("Familia", nr. 7-8, 2011)

	Concertul de final al stagiunii simfonice orădene (23 iunie 
2011) a generat un entuziasm ieşit din comun, dacă e să ne luăm după 
reflectarea lui în presa locală şi în declaraţiile conducerii 
Filarmonicii. Conform directorului Tódor Albert, sala a fost arhiplină 
la acest concert cu piese rock prelucrate pentru orchestră (la pupitru 
Horst-Hans Bäcker, dirijor născut la Bucureşti şi stabilit de mult în 
Germania), „spre deosebire de celelalte concerte ale stagiunii”. Cu 
participarea în partea a doua a serii a Corului Filarmonicii dirijat 
de Lászlóffy Zsolt, s-au cântat piese ale grupurilor The Rolling 
Stones, Queen, Deep Purple, Led Zeppelin, The Beatles, The Blues 
Brothers şi Kevin Costner & Modern West, adaptate pentru orchestră de 
același Horst-Hans Bäcker.

Acest program mai fusese prezentat de dirijor cu acelaşi succes la 
Timișoara şi Arad, urmând a fi reluat la Bacău, Iaşi şi Craiova. După 
mai bine de două ore şi în ciuda atmosferei de saună, publicul 
solicita prin aplauze insistente noi bisuri, ceea ce l-a determinat pe 
directorul Tódor Albert să promită astfel de evenimente fusion de 
succes şi în viitoarea stagiune, cu intenţia de a-i atrage pe tineri 
spre sala de concert. „Va fi un concert deosebit, primul cu un 
asemenea profil la care participă şi orchestra noastră. Prin acest 
program concertistic ne dorim ca închiderea stagiunii să fie un boom, 
prin care să atragem un alt segment de public, cel tânăr, care sper să 
fie receptiv şi să-şi manifeste deschiderea spre cultura muzicală, 
spre muzica clasică", spunea Tódor Albert la conferinţa de presă.

Aşa să fie, oare? Ia să ne gândim un pic. Deci muzica clasică e pentru 
moși, iar rock-ul e pentru tineri? Există de mult şi rockeri bătrâni 
(cam toţi cei ale căror piese s-au cântat în concertul simfonic 
orădean)! Să trecem peste asta. Dar de ce ar veni cineva la 
filarmonică să asculte „Satisfaction” sau „Smoke On the Water” fără 
chitare electrice? Sau „Stairway To Heaven” fără vocea lui Robert 
Plant, sau „Bohemian Rhapsody” fără Freddie Mercury? Ce mai rămâne din 
spiritul lor originar, ce impact mai pot avea aceste piese fără 
instrumentele şi vocile originale? Zero! Ca şi cu muzica veche din 
baroc şi clasicism atunci când e cântată cu instrumente şi tehnici 
interpretative apărute şi generalizate la 200 de ani după ce a fost 
compusă, de exemplu Bach cântat la pian sau cu vibrato generalizat.

Cum ar putea fi atraşi tinerii de azi spre repertoriul simfonic cu 
astfel de manifestări hibride, de seră, care nu mai sunt nici rock, 
dar încă nici simfonism real? Numai prin astfel de momeli artificiale 
știu tinerii de existenţa viorilor sau a violoncelelor, ca să asculte 
apoi şi orchestre? Ce iluzie! Le-au auzit deja în „Yesterday”, 
versiunea originală. I-a atras cumva asta spre Bruckner sau Bartók? 
Nici vorbă, ar fi simplist şi naiv să credem aşa ceva. Şi de fapt nu 
participarea unei orchestre înseamnă automat simfonism (există și 
lucrări slabe sau ne-simfonice care au rămas în repertoriul simfonic 
prin obişnuinţă), după cum există în rock piese şi chiar albume 
întregi care sunt simfonice prin spirit şi tehnici de compoziţie, 
chiar dacă folosesc doar instrumentele specifice rock-ului (sunt multe 
exemple complexe şi valoroase la Renaissance, Pink Floyd, Yes, The Who 
și alte grupuri).

De altfel, câţi dintre tinerii de acum mai ascultă acele piese rock, 
fie ele şi în variantele lor originale, adevărate? Acum predomină 
manelele, muzica house şi hip-hop-ul, deci care va fi următoarea 
treaptă ce va fi coborâtă cu iluzia că astfel vor fi atraşi tinerii 
spre muzica cultă? Vom asculta în stagiunea viitoare a Filarmonicii 
manele de Guţă şi Salam, înjurături de Puya sau mai ştiu eu ce pseudo-
trupă de piţipoance de club, transpuse pentru orchestră simfonică? Ar 
fi tot degeaba, fiindcă la filarmonică nu poţi arunca cu sute sau da 
din buric, aşa că tot la club va rămâne publicul ţintă al acestor 
compromisuri.

Fenomenul n-a fost inventat la Oradea, bineînţeles, şi e mult mai 
vechi, fiind oarecum înrudit cu kitschul „de popularizare”, gen James 
Last sau André Rieu. Dacă ar fi să investigăm cauza psihologică a 
acestor struţo-cămile muzicale, probabil că ea rezidă şi în frustrarea 
mai mult sau mai puţin mărturisită a unor rockeri mai răsăriţi care se 
vedeau marginalizaţi de muzicienii „serioşi”, de unde tentative de 
genul Concertului pentru grup rock şi orchestră (Deep Purple).

Deşi e la origine (şi în mare măsură şi ulterior) o muzică de golani, 
rock-ul a ajuns repede un gen foarte vast, cu multe curente foarte 
diferite între ele: sunt rock şi bădărănia din The Rolling Stones sau 
The Ramones, dar şi sofisticarea şi complexitatea din Yes şi Genesis, 
și superficialitatea lui Suzi Quatro, dar şi emoţia şi rafinamentul 
lui Annie Haslam, şi violenţa gratuită din Metallica sau Rammstein, 
dar şi capodopere ca albumele „concept” (simfonice în esenţă) „Wish 
You Were Here” (Pink Floyd) şi „Quadrophenia” (The Who) (li se spune 
de obicei nu simfonice, ci „progresive”, fiindcă zic unii că n-ar fi 
destul de orchestrale ca sound, ceea ce e în esenţă total nerelevant, 
fiindcă poţi fi simfonic şi numai la pian, simfonismul nu înseamnă 
neapărat orchestră).

Faptul că presa locală generalistă a dat atâta importanță 
evenimentului nu e surprinzător, fiindcă n-au mai prea rămas în branșă 
oameni care să poată discerne la Oradea adevăratele concerte valoroase 
sau măcar interesante ca abordare repertorială (n-au suflat o vorbă în 
trecut, când s-au cântat „Ritualul de primăvară” de Stravinsky, 
Simfonia a III-a de Enescu sau Missa Solemnis de Beethoven, de 
exemplu). În schimb au sărit acum, muşcând momeala aproape kitsch a 
unui compromis inutil, a unei concesii aduse gustului comun, ceva 
analog cu bancurile cu Einstein, care cică era elev repetent (nu era, 
dar ne place s-o credem, ca să-l coborâm la nivelul masei): Ia uite, 
în sfârşit încep să cânte şi ăştia de la Filarmonică muzică mai 
adevărată, cool!

Dar dacă vrei rock, asculţi rock cântat aşa cum trebuie, nu înghesuit 
și deformat la orchestră, la muzicuţe sau la drâmbă, după cum dacă 
vrei lucrări simfonice le asculţi şi pe ele aşa cum trebuie să sune, 
fiindcă autorul ştie întotdeauna, dar întotdeauna, mai bine decât noi, 
fie că se numeşte Roger Waters sau Johannes Brahms. Amestecarea 
borcanelor, pretinsul fusion, nu ajută la nimic, doar la confuzie și 
superficialitate, iar o mască în plus nu te apropie de adevăr, aşa cum 
nu poţi folosi un travestit ca să atragi un homosexual către femei.

Când a venit Mike Godoroja la Oradea, a cântat repertoriul Led 
Zeppelin aşa cum e el, nu l-a altoit într-un mediu străin și 
impropriu, fiindcă fiecare stil are spiritul şi specificul lui, o 
esență la care nu poţi renunţa fără a-l compromite. Aşa că, decât 
simulacre şi concesii fără rost, mai bine ne-am dori să-i ascultăm la 
Filarmonica din Oradea pe clasici interpretaţi cât mai bine, aşa cum 
trebuie şi conform stilului lor. Calitatea şi autenticitatea 
interpretării vor atrage treptat şi calitatea publicului.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: