O după-amiază la Beethoven


(„Familia”, 2009)

Cum aş putea începe această istorisire? Ar fi atâtea de spus şi totuşi cuvintele ar fi prea sărace, iar primejdia tonului hagiografic atât de aproape. Să încep pompos, citându-l pe Goethe, care zicea că pentru a-l înţelege pe artist trebuie să mergi pe meleagurile lui? Sau să invoc splendorile Vienei pe care le-am neglijat pentru aceste vizite, ca un nou Rochlitz pentru care capitala fostului imperiu se rezuma doar la Beethoven, pe care l-a şi vizitat în 1825? Mai bine direct: acum doi ani, pe 23 iunie, devenea realitate un vechi vis irealizabil din copilăria mea comunistă: eram la Viena. Contextul era o excursie de documentare împreună cu colegii din Muzeul Ţării Crişurilor, în decursul căreia ajunsesem până la Frankfurt, iar acum, după vizitarea Muzeului de Istorie Naturală şi a impresionantului vivariu „Haus des Meeres”, aveam o după-amiază liberă, evident insuficientă pentru atracţiile minunatei metropole. Aşa că, înarmat cu harta oraşului şi cu documentarea anterioară, muncitorească, am lăsat catedrala Sf. Ştefan, palatul Schönbrunn şi deliciile comerciale de pe Mariahilferstrasse şi m-am dus în vizită la Beethoven, principalul declanşator al pasiunii mele muzicale din copilărie şi una din principalele influenţe componistice.

Am avut întotdeauna impresia stranie că îl cunosc personal şi că epoca lui îmi e foarte familiară (asta ca să vedeţi ce poate face muzica lui), dar aţi fost vreodată în vizită la un profesor, dintre aceia care vă intimidează şi la ani de zile după ce aţi scăpat de examenul cu el? Ei, cam asta era, se găsise ţăranul de pe Criş să meargă acasă la d-l van Beethoven! Să mă dau acum mare zicând că nu simţeam un fior ştiind încotro mă poartă paşii, ci eram doar încă un turist cu aparatul foto la gât? Îmi aminteam şi vorbele lui Schubert, care îl studiase de la distanţă ani de zile prin cafenelele şi editurile muzicale unde putea fi întâlnit, neîndrăznind să-i adreseze vreun cuvânt. Totuşi, în inconştienţa mea, nu mă simţeam deloc ţăran trecând în acea zi însorită pe Ring, prin faţa palatului Parlamentului austriac, prin mulţimea vie de trecători amabili (da, se poate spune aşa, fiindcă n-am văzut nici o mutră acră sau ameninţătoare ca pe la noi). Viena e, bineînţeles, un oraş superb prin istoria lui, arhitectura lui şi marii lui oameni de care îşi aminteşte la tot pasul. Mai mult, e un oraş normal, plin de verdeaţă, spaţios, în care se acordă prioritate, în care pistele pentru numeroşii biciclişti sunt respectate, în care vânzătorii îţi zâmbesc şi în care înţelegi forţa ascunsă a amabilităţii, prin care ne-am putea şi noi integra instantaneu în normalitate.

Tot perorând aşa în gând, am ajuns la prima adresă, în centru, pe străduţa Mölker Bastei, la nr. 8, pe un dâmb: Casa Pasqualati, una dintre zecile de locuinţe care au găzduit succesiv şi uneori chiar simultan spiritul neliniştit al lui Beethoven, o clădire masivă, impunătoare şi albă, cu patru etaje, în care un prieten al său, baronul Pasqualati, îi închiriase un vast apartament la ultimul etaj în perioada 1804-1815 (cu două întreruperi). Aici e aici. Am urcat scara îngustă, în spirală, cu gâfâituri care l-ar fi amuzat pe faimosul chiriaş ca pe vremea când trăia. Iată uşa; probabil nu e cea de atunci, iar unii susţin că nici apartamentul din spatele ei, adaptat ca muzeu, nu e cel autentic (mai contează?) Amenajarea e minimalistă, neîncărcată de mobilă, şi prezintă câteva obiecte personale, tablouri şi facsimile, plus pupitre cu căşti la care se pot asculta înregistrări ale unor lucrări ale lui. E uimitor cât de puţine urme materiale s-au păstrat chiar şi de la un mare compozitor în general adulat de posteritate, în ciuda maniei relicvistice din perioada cultului idealizant şi mistificator al romanticilor şi modernilor. Un ceas de masă, un dulăpior, un pupitru de note, o solniţă, încruntatul bust de bronz realizat în 1812 după mulajul feţei, expus şi el (deci un fel de „fotografie” a lui Beethoven), un pianoforte din epocă, uşa verde de la apartamentul din Schwarzspanierstrasse în care a murit, câteva portrete (melancolica gravură a lui Höfel din 1814, copia ciudatului desen din 1807, portretul romantic din 1805 de Mähler, sau portretul arhiducelui Rudolf, protectorul şi elevul său). Fiinţa lui e însă mult mai prezentă în documentele unor lucrări compuse în această casă: pagina din prima ediţie a Simfoniei a V-a cu corectura în creion roşu a faimoasei reprize a Scherzo-ului, manuscrisul exuberantei şi atipicei fugi finale a Cvartetului op. 59 nr. 3, pagina de titlu a ediţiei princeps a Simfoniei a IV-a, trio din Scherzo-ul Simfoniei a VII-a în reducţie pentru pian, schiţe acerbe pentru opera „Fidelio”. De la fereastră se vede monumentala clădire a Universităţii, dar panorama s-a schimbat mult de pe vremea lui Beethoven. Pe atunci, clădirea era la marginea oraşului, lângă un bastion, azi e în centrul metropolei. Am plecat nerecunoscându-mă contrariat fiindcă l-am găsit şi nu l-am găsit aici, dar mai am câteva ţinte şi se ştie că d-l van Beethoven era foarte umblăreţ.

La demisol, după colţ, e un fel de mic magazin cu suveniruri şi CD-uri beethoveniene mai „de popularizare”, a cărui vânzătoare foarte amabilă a dovedit multă răbdare faţă de germana mea de baltă. Aproape de aici, tot în somptuosul centru, dar pe o stradă lăturalnică nu foarte lată, e Schwarzspanierstrasse nr. 15, clădirea ridicată în 1904 în locul ultimei sale locuinţe din anii 1825-1827, în care a şi murit, faimoasa Casă a Spaniolilor Negri, o fostă mănăstire din afara zidurilor oraşului, devenită pe vremea lui clădire de apartamente. Azi, clădirea cea nouă găzduieşte diverse firme şi poartă doar obişnuita placă memorială cu drapelul naţional, destul de greu observabilă aici la prima vedere lângă o încărcată şi masivă poartă neobarocă. Nimic nu sugerează mai bine decât această unică urmă pe o elegantă clădire ironia efemerităţii omului Beethoven. Viena, oraşul adoptiv şi vitreg care l-a făcut mare, l-a uitat şi apoi l-a idealizat ca să-şi mai adauge o perlă la coroană, a distrus totuşi locul care era poate cel mai încărcat de prezenţa lui Beethoven! Dar nu în centrul imperial îl voi găsi pe d-l van Beethoven, autorul Simfoniei Pastorale, iubitor înfocat al contemplaţiilor în natură. Urmează ţinta principală: Heiligenstadt.

Am luat tramvaiul 37 din frumoasa staţie nu departe de aici şi, în timp ce traversam astfel oraşul urcând spre nord, peisajul de la geam se schimba. Treptat, forfota strălucitoare, cu palate şi biserici imense, reprezentanţe comerciale, pieţe şi bulevarde vaste, trafic aglomerat şi turişti în trăsuri lăsa locul clădirilor mai sobre, neoclasice, asemănătoare prin ambianţă cu zonele vechi din Oradea, dar mult mai curate şi întreţinute, şi străzilor mai înguste, cu trecători puţini. Iar când am ajuns în staţia de capăt eram nu numai în altă lume, ci parcă şi în alt timp. Liniştea era nefirească. Urcând pe jos panta de pe Hohe Warte, cu frumoasele ei vile şi case bătrâneşti înecate în verdeaţă, mi-am amintit de zona Clinicilor din Cluj. Heiligenstadt e azi un cartier situat aproape de marginea nordică a Vienei, dar pe vremea lui Beethoven era o comună la 5 km. de oraş, una din cele în care el se muta deseori vara la ţară (aici, în 1802, 1808 şi 1817) ca să compună în linişte. Iată parcul, fosta pădure în care se plimba el pe malul unui pârâu, transfigurând împrejurimile în partea a II-a a Simfoniei Pastorale. Trecând de vechea biserică St. Michael de la marginea parcului, prima la dreapta e Probusgasse, unde la nr. 6 e casa memorială a faimosului „Testament de la Heiligenstadt” din oct. 1802 (o lungă scrisoare către fraţii lui, neexpediată, în care-şi destăinuia criza interioară declanşată de conştientizarea ireversibilităţii şi agravării surzeniei, dar încheia automobilizator pentru a se dărui cu totul muzicii, care îl salvase de gândurile sinucigaşe).

Casa e solidă şi cochetă în acelaşi timp, curată, cu un etaj (bineînţeles, există cârcotaşi care cred că nu e cea autentică). Trecând pe sub arcada gangului de la intrare, am ajuns într-o curte interioară pustie, pavată, cu un copac umbros şi cu cărămizi evidente la ziduri, şi am urcat o scară exterioară, prea vizibil modernă, de pe partea opusă intrării. La intrarea în apartamentul compus din două camere şi o bucătărie, din tăcere s-a desprins un bătrân zâmbitor, care vindea bilete. L-am întrebat dacă e voie să fotografiez şi m-a asigurat foarte relaxat că da, cu jovialul accent vienez şi cu aerul cu care mi-ar fi spus să mă simt ca acasă, că domnul a ieşit puţin, dar trebuie să se întoarcă din clipă în clipă. Înăuntru nu era nimeni. Aceeaşi amenajare minimalistă expunea portrete (bustul din ghips realizat de Danhauser şi gravura lui Riedel din 1801, spiritualizatul desen al lui Decker din 1824, portretul grotesc al fratelui său Johann), facsimile (testamentul adevărat din 1827 şi chinuitul codicil final scris cu 3 zile înainte de moarte, inventarul pentru succesiune), şi, într-un înduioşător acces hagiografic, broasca şi clanţa unei uşi din ultima lui locuinţă, cea din Schwarzspanierstrasse. Un smoc cu câteva fire de păr cenuşiu şi cărunt într-o fiolă înseamnă însă ceva mai mult. Dincolo de faptul că ele sunt cea mai concretă modalitate posibilă de a te mai afla în prezenţa fizică a d-lui van Beethoven, aceste fire de păr beethovenian tăiate cu evlavie imediat după moartea lui de către un „fan” au alimentat de curând analize ştiinţifice din care s-a presupus că unele boli şi moartea lui Beethoven au fost cauzate de intoxicaţia cu plumbul din vase şi din îndulcitorii vinului într-o epocă în care toxicitatea metalului saturnian era practic necunoscută. Alături, teribila mască mortuară (primul ei mulaj în ghips): Beethoven, „titanul”, singur în faţa morţii, cu totul altfel decât îl ştim sau ni-l închipuim, foarte slab, chinuit, umil, dar şi cu o stranie şi serioasă linişte pe chip. Am atins un perete. Într-adevăr între aceste ziduri a fost încercat d-l van Beethoven la 32 de ani de ispita sinuciderii, aici a terminat impetuoasa şi exuberanta Simfonie a II-a şi, smulgându-se apoi din depresie, a notat primele idei ale formidabilei Simfonii Eroice?

Am ieşit încercând să fac cât mai puţin zgomot. Din curte am urcat, pe o altă scară exterioară, în aripa de deasupra gangului de la intrare, unde e amenajată o altă expoziţie beethoveniană. O bătrână foarte săritoare mi-a dat bilet şi o foaie printată cu informaţii despre exponate – mixtură de ataşament, comerţ şi candoare. Înăuntru, din nou portrete sau copii ale lor (Höfel 1814, sălbaticul portret de Schimon din 1819, o versiune în bronz a măştii din 1812, frumoasa schiţă a lui Kloeber din 1818 etc.), un pianoforte vienez din epocă şi facsimile după documente şi partituri (printre care, evident, Testamentul de la Heiligenstadt, dar şi prime ediţii cu Simfoniile a II-a, a V-a şi a VI-a şi ştima viorii prime din Cvartetul op. 127, pagina de titlu a manuscrisului Simfoniei Eroice, cu celebra dedicaţie către Napoleon tăiată când a aflat că e „doar un tiran, care-i va călca pe oameni în picioare”, finalul Sonatei op. 57, cu pete de la ploaia care l-a prins când a fugit din palatul prinţului Lichnowski refuzând să cânte pentru ocupanţii francezi încartiruiţi acolo, sau prima pagină din Missa Solemnis, cu epigraful „Venită din inimă, fie să ajungă din nou la inimă”). Aici mai erau câţiva vizitatori, dar atmosfera era la fel de dulce, împăcată şi liniştită. Am coborât din nou în curtea interioară şi ceva m-a atras printr-un gang mai mic, opus celui de la intrare, în grădina din spatele casei, spre care dădeau ferestrele lui. Iarbă, tufe, plante ornamentale în vase, arbori, aer, câteva bănci, o masă, câteva oale, un tomberon de gunoi – în casa asta se locuieşte? Dar câtă linişte! Ei, aici era Beethoven. Aici şi în parc, fosta lui pădure, în aer, în frunze, în trunchiurile copacilor, în pavajul străzilor şi în zidurile caselor, peste tot. În grădina din spatele casei mă simţeam ca la noi, la ţară, la bunici, când nu-ţi lipseşte nimic. Acolo am stat aşa o vreme, în afara timpului. N-aş mai fi plecat. La ieşire, tocmai veneau doi japonezi să-l pozeze şi ei pe domnul, dar nu le-am zis că nu e acasă.

La întoarcere, am mers o bucată de drum pe jos prin Unterdöbling, o altă comună devenită de atunci cartier, în care Beethoven locuia uneori vara. În aşa-numita Eroicahaus, de la Döblinger Hauptstrasse nr. 92, tradiţia (contestată de unii) susţine că Beethoven a locuit în 1803, lucrând la Simfonia Eroică. Nu se vizitează sâmbăta, aşa că am pozat-o doar pe dinafară. Nu-i nimic, ne rămâne simfonia. Am luat tramvaiul şi am revenit în centru, în tumultul colorat al secolului XXI, pornind apoi pe jos, ca badea Cârţan, spre Schönbrunn, punctul de reîntâlnire cu colegii. Am traversat astfel aproape tot oraşul şi, în timp ce mă strecuram grăbit prin bazarul cosmopolit şi monden de pe Mariahilferstrasse şi apoi, mai spre marginea sud-vestică, pe lângă blocuri, şaormării de orientali şi gunoaie cam ca pe la noi (ca să mă simt şi aici ca acasă, nu doar în centru), duceam în memoria aparatului foto tristeţea învingătorului. Văzusem, fie şi pe fugă, câteva din locuinţele d-lui van Beethoven (mai sunt şi altele, câteva aflate în prezent chiar în proprietate privată), dar ce puteam spune?

Poate doar faptul că aici simţi mai pregnant ca oriunde că Beethoven nu e un cuvânt abstract împietrit în enciclopedii şi pe afişe de concert, ci un om din carne, oase şi spirit, cu încercările lui, unele depăşite, altele nu, cu veşnica lui aspiraţie către autoelevare artistică şi morală, cu soluţiile lui geniale în şi prin muzică şi cu calităţile, defectele şi limitele lui omeneşti. E greu de crezut asta de acasă şi de la adăpostul celor aproape 200 de ani scurşi de când paşii lui treceau pe aceste străzi, dar Ludwig van Beethoven chiar a existat. Iar acest fapt nu poate decât să ne bucure, fiindcă ne demonstrează tuturor că se poate. „Cine prinde sensul muzicii mele scapă de mizeria în care se târăsc ceilalţi”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: