Festivism aniversar


(„Familia”, 2009)

În decursul acestui an, şi anume în februarie, Filarmonica de Stat din Oradea a împlinit 60 de ani de existenţă (primul concert a avut loc la 19 februarie 1949). De aceea, deschiderea noii stagiuni simfonice a căpătat un plus de festivism, pe lângă noul început anual pe care îl reprezintă şi pe lângă includerea în program a uneia dintre culmile geniului uman, Simfonia a IX-a în re minor op. 125 (1824) de Ludwig van Beethoven. Acest concert inaugural al noii stagiuni a avut loc în 17 septembrie în sala Enescu-Bartók a filarmonicii, cu participarea corului pregătit de Lászlóffy Zsolt şi a soliştilor vocali Borsos Edith, Maria Pop, Szilágyi Zsolt şi Cristian Hodrea, totul sub bagheta lui Romeo Rîmbu.

S-au rostit nelipsitele discursuri de la prilejuri festive, din partea conducerii instituţiei gazdă (prin noul director Todor Albert)  şi a autorităţilor locale reprezentate de prefectul Gavrilă Ghilea, precum şi un mesaj din partea ministrului Culturii, Teodor Paleologu. După concert, în cadrul unei festivităţi prezentate de actorul Daniel Vulcu, s-au înmânat diplome „pro musica” şi „pro meritis” unor foşti directori, dirijori, instrumentişti, corişti şi membri ai personalului administrativ şi tehnic (unora dintre aceştia, post mortem) care au adunat decenii în slujba Filarmonicii. Momentul nu a fost însă lipsit de sincope, fiica fostului director Alexandru Firez şi văduva fostului dirijor de cor Avram Geoldeş criticând, mai mult sau mai puţin argumentat, uitarea în care ar fi fost cufundaţi aceştia.

În privinţa interpretării, ea ar putea fi considerată pe scurt corectă şi cuminte, fără să-şi fi asumat riscuri de expresivitate prin diferenţieri dinamice şi prin agogică. Fiind vorba însă de pasionalitatea şi focul muzicii beethoveniene, rezultatul e totuşi cam aseptic. Ca de obicei pe la noi (la Oradea şi în restul României), la aceasta a contribuit din plin şi sound-ul voalat produs în primul rând de modul de emisie a sunetului la corzi, cu vibrato cam mare şi mai ales pe toată durata oricărui sunet, ceea ce anulează caracterul distinct şi incisiv al muzicii clasicismului, mai ales a lui Beethoven. „Cu cât e mai amplu sau mai emfatic (grander) sunetul, cum e cazul cu instrumentele moderne, cu atât e mai puţin percutant, iar interpretarea mai inadecvată”, spune sir Roger Norrington, unul din dirijorii contemporani specialişti în muzica veche, inclusiv în cea a lui Beethoven.

Concertul ar fi fost, deci, cuminte (ceea ce în cazul lui Beethoven sună cam…), adică s-au cântat toate notele, dar unde e interpretarea şi unde e focul care trebuie transmis auditorilor, în afara celor care aud prima oară această muzică, sau nu o cunosc suficient, sau ascultă superficial şi ca atare se bucură surprinşi de orice? Dar cât de cuminte a fost să se altereze textul partiturii beethoveniene, făcând un piano subito pe ultimul acord din prima parte, astfel că ultimul cuvânt tăios al temei reluate în unison şi fortissimo, printr-un procedeu tipic autorului, e anulat de această licenţă inutilă? Dar nesincronizarea atacurilor în „fanfara înspăimântătoare” (vorba lui Wagner) care deschide ultima parte, dar neomogenitatea de sonoritate a cvartetului solistic?

Nu e vorba de cârcoteală aici, ci de dorinţa de mai bine, altfel ne vom tot complace ca nişte provinciali că e bine că mai există Filarmonica din Oradea (ceea ce în unii ani din istoria ei chiar a fost o realizare) şi că mai vine publicul la concerte. Poate că această aniversare va însemna şi un nou început, odată cu noua conducere, care să şi aplaneze conflictele penibile care dezbină de ani buni ansamblul simfonic. În lumea adevăratei muzici n-au ce căuta orgoliile, mâncătoria, şovinismul, luptele sindicale şi scandalurile în presă. Un act artistic real e un act de graţie şi de dăruire, care să-i unească pe toţi cei prezenţi.

Poate că şi finanţatorul, Consiliul Judeţean Bihor, va răsplăti creşterea valorică a corului filarmonicii în anii recenţi nu doar prin discursuri şi diplome, ci şi prin reîncadrarea lui cu normă întreagă. Poate că se va mai cânta şi ceva muzică românească la această filarmonică dintr-un oraş din România. Poate că moştenirea lui Dittersdorf şi a lui Michael Haydn va fi valorificată în mod real şi artistic, eventual chiar printr-un ansamblu specializat în muzică veche, prin care Oradea să se remarce cu adevărat în ţară şi în lume, racordându-se ca o voce distinctă şi specifică la circulaţia valorilor muzicale. Pentru toate aceste speranţe, urări şi gânduri bune, La Mulţi Ani Filarmonicii orădene!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: