Aceleaşi lucrări?


(„Familia”, 2010)

„Pentru mine nu sunt mereu aceleaşi lucrări.” (Furtwängler, când a fost acuzat că dirijează mereu aceleaşi lucrări, mai ales Beethoven)

 

S-a deschis o nouă stagiune simfonică la Filarmonica orădeană (joi 23 sept.), sub „auspiciile” unei crize des invocate pentru măsuri de austeritate impuse inclusiv instituţiilor de cultură, probabil ele fiind autoarele jafului naţional şi ale corupţiei sistemice de după 1989. Nici Filarmonica de Stat din Oradea n-a scăpat de reduceri, aşa că într-un astfel de context pare oarecum superfluu să mai discutăm de concerte cu atitudine, de diversificarea repertoriului, de adecvarea stilului de interpretare la lucrările din epoci diferite etc.

În naivitatea lui, subsemnatul chiar propusese recent conducerii Filarmonicii constituirea unui ansamblu specializat în interpretarea corectă stilistic a muzicii vechi (deci şi a celei din clasicism), inclusiv a lucrărilor lui Michael Haydn şi Dittersdorf, cu care ne place atâta, nouă, orădenilor, să ne lăudăm. Nu e nevoie neapărat de costisitoare instrumente de epocă (originale sau copii), ci doar de cunoaşterea stilului, după cum o demonstrează unele ansambluri ce sună la fel de autentic cu instrumente moderne: Combattimento Consort, Beethoven Academie, Chamber Orchestra of Europe dirijată de Daniel Harding (de ex., în unul dintre cele mai remarcabile concerte cu Simfonia a V-a de Beethoven pe care le-am auzit) sau chiar concertul recent al lui sir Simon Rattle cu „Patimile după Ioan” de Bach la însăşi Filarmonica din Berlin!

O astfel de orchestră de cameră specializată în muzica veche, inclusiv a celor doi foşti capelmaeştri orădeni menţionaţi, ar fi prima din România şi ar avea specificul asigurat, deschizându-şi posibilităţi de turnee şi înregistrări. Ea ar putea beneficia şi de aportul corului Filarmonicii (cât a mai rămas din el, mulţumim, domnilor guvernanţi centrali şi locali), precum şi, mai ales, de cel al dirijorului acestuia, Lászlóffy Zsolt, care a studiat şi cu Vashegyi György, reputatul dirijor din Ungaria specializat în muzica veche şi discipol al lui sir John Eliot Gardiner, marele interpret al barocului şi clasicismului. Ideea era ceva mai veche (am mai expus-o în 2006 într-un text solicitat de revista „Caietele Oradiei”, de a cărui soartă n-am mai fost anunţat ulterior), dar în condiţiile în care acum se reduc posturi şi salarii, iar muzicienii orădeni nu sunt dispuşi să facă nimic „în plus”, e uşor de anticipat viitorul acestei propuneri.

Probabil trebuie să ne resemnăm şi în această privinţă: nu vom avea prea curând interpretări corecte stilistic ale muzicii vechi cu muzicienii orădeni, pe de altă parte repertoriul romantismului târziu gen Bruckner şi Mahler necesită prea multe instrumente suplimentare, o orchestră mare şi o sală pe măsură, iar lucrările moderne sunt de obicei încă sub copyright. Aşa că ne rămân doar romanticii clasicizanţi (Mendelssohn, Brahms, Ceaikovski) şi ceilalţi cuminţi şi economi de prin secolul al XIX-lea, plus clasicii, însă cântaţi şi ei tot conform falsei tradiţii romantice generalizate de prin anii 1930 pornind de la orchestrele americane ce interpretau muzica siropoasă a filmelor hollywoodiene (asta o spun, după studii muzicologice serioase şi analizarea înregistrărilor vechi, unii ca sir Roger Norrington şi Jos van Immerseel, doi dintre cei mai importanţi dirijori specializaţi în interpretarea corectă stilistic a muzicii din diferitele epoci, de la baroc până la Ravel inclusiv!).

Deci, programul concertului de deschidere a constat din Concertul pentru vioară de Ceaikovski şi Simfonia a V-a de Beethoven, sub bagheta tânărului Jankó Zsolt, unul din dirijorii permanenţi ai Filarmonicii din Oradea şi ai Operei Maghiare de Stat din Cluj. Solistul invitat, Gabriel Croitoru, unul dintre cei mai buni violonişti contemporani, a fost o garanţie de valoare a concertului şi a oferit ca de obicei, cântând la faimoasa Guarneri din 1731 a lui Enescu (se ştie preferinţa acestuia pentru viorile Guarneri faţă de Stradivari), o interpretare plină de căldură şi sensibilitate a uneia dintre cele mai frumoase şi populare compoziţii ale lui Ceaikovski.

Cât despre Simfonia a V-a de Beethoven, ea a sunat aproape cuminte, ca şi cum ar fi fost scrisă de Mendelssohn: e de apreciat că mai nou se pot emite la Oradea şi sonorităţi delicate când partitura o cere, dar o astfel de lucrare stupefiantă şi perfectă necesită şi momentele ei de sălbăticie, revoltă, amărăciune, măreţie, grotesc şi acel „élan terrible” specific epocii revoluţionare şi napoleoniene, dar şi personalităţii lui Beethoven, ca să nu mai pomenim de re-construirea lucrării printr-o concepţie asupra mersului ei, lucru indispensabil mai ales gândirii clasicismului târziu. Or fi de vină şi sala, cu acustica ei cam seacă şi camerală, sau numărul prea mare de corzi, ce astfel nu mai au caracterul distinct şi pregnant dintr-un ansamblu ceva mai mic, mai ales dacă se cântă în maniera modernă, deşi uneori au fost tentative de diferenţiere a amplorii vibrato-ului, dar ar mai încape multe altele pentru autenticitate stilistică şi pentru a asigura acestei capodopere nemuritoare prospeţime la fiecare audiere.

Pentru unii, Simfonia a V-a de Beethoven s-a banalizat, de vină fiind tocmai mulţimea de interpretări pompoase sau romanţioase de „tradiţie” modernă, dar nu pot uita nici acum interpretarea care mi-a deschis ochii cu adevărat asupra ei: era deja la câţiva ani de când mă familiarizasem cu necesitatea şi specificul interpretării corecte stilistic a muzicii vechi, când am auzit o înregistrare formidabilă realizată de Frans Brüggen cu Orchestra Secolului al XVIII-lea: Simfonia a V-a era o lucrare nouă! De exemplu, era de-a dreptul terifiant cum puteau să sune cornii aceia naturali, aproape ca nişte tromboni (şi la cornul modern se poate cânta aşa dacă se vrea), nu ca sosul de legătură la care îi rezumă de multe ori orchestrele moderne. Să mai zic că se auzea clar totul, toate subtilităţile armonice, inclusiv cea din tranziţia la partea a IV-a?

Ca o paranteză, merită demontate cu acest prilej câteva prostii ce se tot repetă despre această capodoperă. Deşi importanţa ei e crucială, ca şi a multor alte compoziţii  beethoveniene, nu e o lucrare romantică, iar Beethoven nu e primul romantic, ci ultimul mare clasic, dacă nu chiar cel mai mare, cel care a amplificat şi a dus la extrem şi la perfecţiune formele, tehnicile şi procedeele predecesorilor lui, fie ei şi genialii Mozart şi Haydn. Chiar în această lucrare, tema părţii a III-a (neintitulată Scherzo de Beethoven – ce „glumă” sinistră ar putea fi aia, în do minor?) provine conştient din tema finalului Simfoniei nr. 40 în sol minor de Mozart, iar prima temă a părţii a IV-a provine din cântări revoluţionare franceze şi dintr-un cântec al carnavalului de la Bonn! Porecla melodramatică „Simfonia Destinului” provine însă din legende postume inventate de Schindler (sursă puţin credibilă pentru cercetătorii serioşi de când s-a demonstrat că a distrus şi a modificat multe Caiete de conversaţie ale lui Beethoven) sau de Ries, ştiut fiind că Beethoven era foarte laconic sau criptic în privinţa semnificaţiei lucrărilor sale. Mai nou se discută intens chiar şi faimoasa aserţiune cum că motivul ritmic „al Destinului care bate la uşă” (şi care apare nu numai în toate părţile simfoniei, deşi cu unele variaţii, dar şi în alte lucrări ale sale, mai ales din aceeaşi perioadă) e cel care asigură unitatea compoziţiei, ca şi cum ea ar fi avut nevoie de astfel de mijloace prea evidente şi cam simpliste (de fapt, forma în care el apare în partea a III-a e numai aparent similară, fiindcă începe pe un timp accentuat). În plus, acest motiv ritmic apare uneori, în forme asemănătoare, deja la Vivaldi, Handel, Haydn sau Mozart, el putând fi la Beethoven chiar o uşoară augmentare, conştientă sau mai degrabă nu, a uneia din formulele ritmice ce deschideau solemn uvertura franceză a barocului (a se vedea, ca exemple mai cunoscute, începutul din Concerto grosso op. 6 nr. 5 sau uvertura la Oratoriul ocazional de Handel). Nici prioritatea folosirii trombonilor într-o simfonie nu mai stă în picioare, suedezul de origine germană Joachim Nicolas Eggert (1779-1813) incluzându-i în Simfonia nr. 3 în Mi bemol major cu un an înainte ca Beethoven să-şi termine capodopera, iar flautul piccolo se mai folosise în simfonii, de exemplu în Simfonia nr. 19 în Do major (1773) de Michael Haydn. Cât despre faimoasa repetare din manuscris a „scherzo”-ului şi a Trio-ului, a cărei neînţelegere generase cândva controversa celor două măsuri suplimentare, se pare că Beethoven intenţiona iniţial o formă de scherzo cu repetarea secţiunii principale şi a Trio-ului (astfel Trio-ul cântându-se de două ori), ca în alte lucrări ale sale din acei ani, printre care Simfoniile a IV-a, a VI-a şi a VII-a, dar s-a răzgândit când pregătea publicarea primei ediţii, la câteva luni după prima audiţie.

Revenind strict la concertul orădean, el a fost intens aplaudat, ca de obicei în provincie, unde totul e de mult perfect şi suficient. Bine că se mai cântă, totuşi, având în vedere climatul general, iar aceste concerte sunt foarte bune, ca să-i mai scoată măcar un pic din rutină, mai ales pentru cei care nu prea cunosc ce se cântă (inclusiv pentru snobii care au aplaudat şi de data asta între părţile lucrărilor). Următorul concert orădean propune însă chiar rarităţi (Variaţiuni pe un cântec popular de Valentin Timaru şi „Cântecul destinului” de Brahms), dar în privinţa muzicii vechi ne putem lua gândul dacă vedem programul „de muzică barocă” din 16 dec., ce include şi un „Concert pentru pian (sic!) şi orchestră în fa minor BWV 1056” de Bach (nu există aşa ceva, e pentru clavecin, un instrument radical diferit, pianul nici nu apăruse la acea dată etc.). Asta e, mergem înainte, audiţie plăcută!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: