Toduţă şi restul lumii


(„Familia”, 2008)

Cu ocazia centenarului naşterii lui Sigismund Toduţă (1908 – 1991), Filarmonica de Stat din Oradea şi-a adus aminte să mai cânte şi ceva muzică românească, programând în 3 aprilie un concert dedicat integral unuia dintre cei mai importanţi compozitori români din secolul trecut. Ca atare, participarea publicului a fost destul de redusă (aproape jumătate de sală), cele două sperietori asupra semidocţilor autosuficienţi (muzică modernă, muzică românească) funcţionând şi în acest caz. Directorul artistic Corneliu Cristea şi Adrian Pop, rectorul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, au încercat înainte de concert să mai încălzească atmosfera, vorbind despre raritatea acestei ocazii, despre calitatea muzicii, despre importanţa lui Toduţă în viaţa muzicală a Clujului şi a României în general. Cuvinte elogioase, care se rostesc de obicei la astfel de prilejuri, dar care nu pot totuşi şterge faptele triste că foarte multe, dacă nu majoritatea compoziţiilor lui Toduţă sunt încă nepublicate, că lucrările lui nu se cântă, nu se dezbat, nu se înregistrează, într-un cuvânt că nu (mai?) fac parte din viaţa muzicală şi dintr-un circuit normal al valorilor, românesc şi universal.
Nu vom repeta şi aici truismele cum că Toduţă a fost una dintre cele mai serioase personalităţi muzicale, că şi-a pus amprenta pe şcoala componistică şi muzicologică de la Cluj, că formaţia lui neoclasică (datorată studiilor cu Pizzetti şi Casella, dar şi cercetărilor sale asupra muzicii vechi) a permis asimilarea şi recuperarea pentru muzica românească a unor etape stilistice şi a unor tehnici componistice (predilecţia pentru polifonia imitativă şi rigoarea construcţiilor formale) care nu i-au fost proprii în evoluţia ei istorică. Câtă relevanţă mai are o floare cu care nu se face primăvară, dacă în rest domneşte aceeaşi nepăsare şi aşteptăm probabil să vină extratereştrii şi să ne promoveze ei valorile? E mult mai uşor să fim mereu nemulţumiţi de tot ce e românesc, fără a avea curiozitatea de a-l verifica, şi să mimăm ca snobii admiraţia din auzite pentru occidentali incomparabil mai mediatizaţi, dar mult mai insipizi, să zicem Elgar, Sibelius sau Bruch. Şi ce mai pot aştepta compozitorii români contemporani, dacă unul ca Toduţă e supus acestui tratament absurd, combinaţie de laude şi ignorare? Câte un concert confidenţial, cu familie (şi studenţi dacă autorul e şi profesor), nu înseamnă nimic faţă de dezideratul unei vieţi muzicale reale, plăcute, fără prejudecăţi, cu public deschis, cu interpreţi curioşi, cu critici fără obligaţii, cu dezbateri de idei etc.
Deocamdată, doar de amorul artei, să admirăm armonia modală a lui Toduţă, din ce în ce mai cromatizată pe parcursul carierei lui, şi orchestraţia interesantă, dar să ne şi întrebăm ce viitor mai poate avea o astfel de abordare în care se îmbină universuri muzicale radical diferite: polifonia barocului şi formele clasicismului, pe de o parte, cu modurile folclorului românesc pe de altă parte. Chiar dacă Toduţă a realizat de multe ori cu mare măiestrie această sinteză (proprie şi multor compoziţii ale subsemnatului), ea e o fază încheiată, iar problema de ordin estetic şi nu numai rămâne deschisă pentru viitor. E o altă formă de manifestare a căutării locului nostru în Europa. Muzica cultă europeană are armonia şi polifonia imitativă, muzica românească autentică, străveche, are monodia practic neacompaniată a unor moduri arhetipale care, la o privire atentă, se refuză armonizării aşa cum o înţelegem conform actualului învăţământ muzical şi practicii interpretative cvasi-universale (problema armonizării modale fidelă modalismului e foarte spinoasă dacă o iei în serios, a se vedea şi dilemele lui Paşcanu din „Tratatul de armonie”). Nu e vorba de opoziţia facilă Orient-Occident, ci de ceva mai adânc. Muzica occidentală, care azi a cucerit mai toată planeta, s-a dezvoltat pe altă cale, adoptând şi generalizând armonizarea melodiei (de unde şi simplificarea modurilor, practic dispariţia lor), ceea ce la noi nu s-a produs, rămânând diversitatea melodică pe care o permite liniaritatea modurilor. Mai mult, cum poţi dezvolta un material tematic provenit din astfel de moduri esenţiale? Probabil nu cu tehnici componistice proprii altui univers muzical: nu cu prelucrare motivică, nu cu transpuneri armonice, nu cu polifonie imitativă, nu cu cine ştie ce algoritmi calculaţi arid pe hârtie. Atunci cum? Mai poate simţul nostru muzical comun, crescut într-o lume de acorduri de obicei tonale, să aprecieze ceva dintr-o melodie arhetipală, neacompaniată, fie ea şi cu oricâte rafinamente liniare, sau dintr-un viitor Brâncuşi al muzicii? Sau e nevoie de inventarea altor tehnici care să permită sinteza accesibilă şi organică a ceea ce e mai bun din ambele atitudini, fiindcă în fond ne îndreptăm spre viitor, nu spre trecut (dar fără a-l uita)?
Până vom da răspunsuri la aceste întrebări, să revenim la concertul orădean, care a cuprins expansivul Divertisment pentru orchestră de coarde (1957), cu un modalism diatonic atingând mari profunzimi de expresie şi emoţie în partea a doua, precum şi oratoriul „Mioriţa” (1958), prezent acum pentru prima dată la Oradea. Deci, dacă oratoriului „Mioriţa”, una dintre cele mai reprezenattive compoziţii ale lui Toduţă, i-au trebuit 50 de ani ca să parcurgă cei 150 de kilometri de la Cluj la Oradea, putem calcula în general viteza cu care ajung la public lucrările. Evident, contează şi numele autorului: severul profesor Toduţă a avut în acest caz o viteză de vreo 3 km/an, în timp ce un altul, netemut sau neadmirat de studenţi, ar putea fi şi mai nebăgat în seamă. Totul e să nu uităm să ne lăudăm la ocazii oficiale cu valoarea culturii româneşti.
Concertul a fost dirijat de Romeo Rîmbu şi a beneficiat de participarea Corului Filarmonicii, excelent pregătit de Lászlóffy Zsolt. Cei trei solişti vocali din oratoriu au fost soprana Ramona Eremia, altista Ana Rusu şi tenorul Alexandru Mânzat, ale căror intonaţii şi timbruri operistice au accentuat neplăcut incongruenţa de principiu a combinaţiei stilistice proprii lui Toduţă. În plus, din păcate sau din fericire, de cele mai multe ori au fost inaudibili la valori dinamice peste mezzoforte ale orchestrei, cu excepţia altistei. „Mioriţa” (pe textul „standardizat” de Alecsandri) e tratată tragic, aproape expresionist, lăudabil de concis, deşi unele momente sau imagini meritau o abordare mai puţin imparţială, în timp ce altele sunt dezvoltate amplu, chiar şi cu un fugato. Participarea din când în când a unor solişti vocali personalizaţi răpeşte ceva din caracterul de ritual (v. eseurile lui V. Lovinescu) al acestui subiect definitoriu pentru spiritualitatea românească, ajungând şi la ciudăţenii uşor trecute cu vederea (cum să pui o oaie să cânte?). Iar dacă e vorba în Mioriţa de simbolizarea unui străvechi ritual, nu poate fi în fond nimic tragic sau fatalist, contrar exasperării masochiste a atâtor urechişti. Păcat că în oratoriul lui Toduţă lipseşte tocmai accentul pe nunta cosmică extatică din final, care, cu mijloacele de expresie mai directă proprii muzicii, i-ar mai putea lumina pe unii.
Dar pe cine, căci, după cum spuneam, sala a fost ocupată cam pe jumătate? De, dacă nu e Brahms sau Ceaikovski, la care putem dormi liniştiţi, bifând doar câte o melodie arhicunoscută şi răs-auzită… Sigur, la final au fost câteva salve de aplauze, ca la orice concert cu multă lume pe podium (orchestră, cor, solişti), adică tre’ să fi fost ceva „big”, un „regal muzical”, un „eveniment”, nu-i aşe?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: