Luchesi, acest Mozart al muzicii


(„Familia”, 2008)

La Modena se păstrează manuscrise, cert anterioare lui 1784, ale unor simfonii de Mozart din 1786 şi 1788. Sună straniu şi şocant pentru mitul mozartian, dar e real. De aceea, ele nici nu prea se cercetează, ca şi alte informaţii şi fapte insolite din lume, măcar comoditatea, dacă nu altceva, având un cuvânt surprinzător de greu în lumea academică. Vom afla vreodată cert dacă Mozart şi-a găsit sau nu contele de Oxford (autorul real, pentru unii, al creaţiei lui Shakespeare) în persoana unui cvasi-necunoscut italian stabilit la Bonn?
Ceea ce se ştie oficial e că eruditul compozitor şi organist Andrea Luchesi (1741-1801) a deţinut funcţii muzicale importante la Veneţia, iar opera lui „Insula norocului” (1765) a avut premiera la Teatrul Imperial din Viena. În 1771, el i-a cunoscut pe Mozart tatăl şi fiul, aflaţi în turneu în Italia, şi le-a împrumutat unul din concertele sale pentru clavecin, pe care Wolfgang îl cânta încă în 1777, iar Leopold l-a folosit în scopuri didactice. La sfârşitul lui 1771, Luchesi a fost angajat la Bonn de Max Friedrich, arhiepiscopul elector de Köln, devenind capelmaestrul curţii după 3 ani, la moartea predecesorului său, Ludwig van Beethoven (bunicul compozitorului). În anul următor a primit cetăţenia şi s-a căsătorit cu fiica unui consilier de curte numit d’Anthoin, având o fiică şi 4 fii şi trăind la Bonn până la sfârşitul vieţii (cu excepţia unei vizite la Veneţia în 1783-1784 pentru probleme familiale), dar fără a mai fi capelmaestru după 1794, când ocupaţia franceză a desfiinţat curtea. Nu se cunosc documente care să ateste că tânărul Beethoven i-ar fi fost elev, cum presupun unii, deşi despre prietenii acestuia Ries, Reicha şi fraţii Romberg se ştie că au fost. Beethoven era angajat ca ajutor de organist, clavecinist şi violist în orchestră, iar în 1783-1784, când profesorul său, organistul Neefe, l-a suplinit pe Luchesi în fruntea orchestrei, Beethoven a devenit organist titular la vârsta de 12 ani.
Printre compoziţiile păstrate sau cunoscute ca fiind ale lui Luchesi se numără 9 opere, un oratoriu, destul de multă muzică religioasă şi pentru orgă, 5 simfonii, 5 concerte pentru clavecin, 2 cantate, o serenadă, 7 sonate pentru clavecin şi vioară, precum şi alte lucrări camerale. Dar unii muzicologi „independenţi”, mai ales italianul Giorgio Taboga (n. 1933), îl creditează cu un rol mult mai important, bazându-se pe acel incomod set de manuscrise de la Modena provenite de la Bonn şi anterioare lui 1784. Era obiceiul ca lucrările capelmaeştrilor să fie cedate anonim pentru folosinţa curţii respective, paternitatea lor nefiind nici pe departe la fel de importantă ca azi. Dar se pare că Luchesi a încheiat un contract conform căruia compoziţiile lui instrumentale şi teatrale urmau să-i fie plătite până în 1784 ca achiziţii, fiind atribuite mai celebrului J. Haydn şi cumnatului lui Luchesi, aristocratul Ferdinand d’Anthoin. Se ştie că după moartea electorului de Köln în 1784, noul elector Max Franz i-a promis prietenului său W. A. Mozart postul lui Luchesi şi, ca să scape de acesta din urmă, i-a redus salariul. Probabil de teama scandalului asupra lui Haydn şi a muzicii austriece, electorul a dat însă înapoi şi l-a păstrat pe Luchesi, zice-se cu condiţia să nu-şi mai atribuie lucrările sale lui d’Anthoin, ci lui Mozart, pentru a-i creşte faima (lucrări atribuite lui d’Anthoin reapar după moartea lui Mozart în 1791).
Tot în 1784, la ordinul electorului, Neefe a inventariat sub control notarial arhiva muzicală a curţii, ulterior evacuată de teama Revoluţiei Franceze şi trimisă apoi la biblioteca din Modena ca să nu intre în mâinile Prusiei, în componenţa căreia a ajuns principatul de Köln. Cele 28 de simfonii atribuite lui Haydn (D. 131-158) din Fondul Luchesi de la Modena coincid cu cele 28 de simfonii „de diferiţi autori” din inventarul lui Neefe (p. 258), iar cele 9 simfonii atribuite lui Mozart (E. 154-162, printre care şi KV 504 „Praga”) şi simfonia anonimă D. 640 (cunoscută de noi ca „Jupiter”, KV 551) coincid cu alte 10 simfonii „de diferiţi autori” descrise de Neefe în 1784 (p. 260), Mozart nefiind menţionat. Acesta a început un catalog al lucrărilor sale tot în 1784, listând apoi Simfonia „Praga” ca fiind compusă la 6 dec. 1786, iar Simfonia „Jupiter” la 10 aug. 1788. Catalogul lui Köchel (KV), lista oficială a compoziţiilor lui Mozart, a cărui primă ediţie a apărut în 1862, nu menţionează printre surse Fondul Luchesi de la Modena.
Analiza tipului hârtiei din Fondul Luchesi confirmă anterioritatea acestor manuscrise faţă de manuscrisele corespunzătoare ale lui Haydn. În 4 simfonii de la Modena, pagina de titlu chiar lipseşte, iar un manuscris păstrat la Regensburg al Simfoniei KV 297 „Paris” poartă evident numele Mozart scris peste un altul, şters insuficient: Luchesi. În catastrofalul său turneu parizian din 1778, în care a dirijat şi această simfonie, Mozart a fost expediat din oraşul luminilor cu primul poştalion de către binefăcătorul său, baronul von Grimm. Oare de ce? Iar fără a intra în alte amănunte, se ştie că în 1776 Haydn n-a inclus în lista compoziţiilor sale 60 de simfonii ce-i erau atribuite, la un moment dat lăcomia editorilor făcând să circule 256 de simfonii cu numele lui (canonul actual îi atribuie 104 simfonii şi un total de 1696 de compoziţii). Taboga argumentează, întemeiat sau nu, că simfoniile lui Haydn ar fi fost compuse de G. B. Sammartini (recunoscut oficial ca „inventator” al genului), de Luchesi şi de Dittersdorf şi că sumele plătite pentru lucrările lui Luchesi ar fi contribuit la sărăcirea liber-profesionistului Mozart în ultimii săi ani, pe lângă obsesia pentru lux şi jocurile de noroc din „lumea bună” (pentru Haydn ar fi plătit patronul său, prinţul Eszterházy, ca să-şi sporească gloria curţii). Se ştie că Mozart s-a pretat la astfel de practici şi în sens invers, vânzându-şi în secret în 1791 Requiemul pe o sumă importantă către contele Walsegg pentru a fi prezentat ca o compoziţie a acestuia. Iar încetarea lui Haydn de a mai compune după 1801 ar avea legătură cu moartea la 21 martie 1801 a „furnizorului” său Luchesi, Haydn vegetând apoi până în 1809 afectat de encefaloscleroză. Şi lui Mozart i s-au atribuit în timp numeroase lucrări, unele recunoscute ca apocrife sau cu autenticitatea pusă sub semnul întrebării şi de muzicologia contemporană „oficială” (cea mai cunoscută fiind probabil Simfonia concertantă pentru 4 suflători KV Anh. 9).
Primind de la Salzburg manuscrisul solicitat de el al Simfoniei „Haffner” KV 385, Mozart îi scria tatălui său în 1783 că uitase complet această muzică (la un an după ce, oficial, o compusese). Glumea, nu? Multe lucrări de Leopold Mozart îi fuseseră atribuite într-o vreme fiului său, unele identificate în prezent de muzicologi. Leopold a depus mari eforturi pentru a construi şi promova imaginea de copil-minune şi o carieră fulminantă a fiului său, căruia voia chiar să-i scrie biografia, iar contribuţia lui la compoziţiile din copilărie ale lui Wolfgang e evidentă în multe cazuri, dar şi logică, având în vedere şi condiţiile din turneele la care era supus copilul, precum şi desele lui boli. Şi unele schimbări bruşte în grafia manuscriselor mozartiene pot ridica întrebări, iar copierea probabil pentru studiu a unor compoziţii de Eberlin şi de alţii a dus la atribuirea lor într-o vreme lui Mozart. Se mai ştie că, pe când lucra la opera „Răpirea din serai”, Mozart îi cerea libretistului să scrie textul pentru părţi muzicale deja compuse, unele afectând prin factură sau caracter mersul acţiunii. Transcripţiile şi reorchestrările mozartiene din Bach şi Handel, puţin cunoscuţi atunci la Viena de publicul larg, or fi avut intenţii ascunse sau prestigiul crescând ulterior al celor doi coloşi i-a ferit de controverse? Printre multe alte influenţe contemporane, similitudinile cu stilul şi lucrările lui Michael Haydn sunt evidente în multe lucrări de Mozart, inclusiv între Requiemul de M. Haydn (1771) şi cel neterminat al lui Mozart (1791). Mai mult, în 1784 Mozart a adus de la Salzburg la Viena două simfonii de M. Haydn şi a adăugat o introducere lentă celei în Sol major, până nu chiar de mult considerată oficial Simfonia nr. 37 KV 444 de Mozart. Astfel, nenumăratele împrumuturi tematice şi stilistice din lucrările contemporanilor, mai ales ale fraţilor Haydn (sau ale lui Luchesi şi M. Haydn, dacă e să-l credem pe Taboga), s-au coagulat într-o creaţie care-i alimenta lui Mozart foarte înalta părere despre sine, dar şi puţina preţuire pentru majoritatea confraţilor.
Dacă tot suntem în epoca demitizărilor, bădărănia şi latura vulgară a lui Mozart au început să devină mai cunoscute, inclusiv prin piesa lui Schaffer şi filmul lui Forman. Obscenităţile şi scatomania din corespondenţa lui Mozart, mai ales către verişoara lui, dar şi mai târziu din cea către soţia lui, au fost mult timp cenzurate din ediţiile idealizante, iar mai nou unii chiar se întreabă serios dacă nu avea sindromul Tourette. Înclinat către distracţie şi lucrând doar în salturi, Mozart suporta scrisorile cu reproşuri ale tatălui său, care-l tot împingea la lucru pentru un post sigur şi bun. În timpul turneului parizian din 1778, Mozart ar fi putut obţine postul de organist la Versailles, dar el voia totul sau nimic: să fie compozitor al curţii. După care s-a certat şi cu baronul von Grimm, protectorul său parizian care-l şi găzduia şi care l-a expediat acasă. Leopold scria în 1782 că fiul lui e „prea răbdător sau mai degrabă delăsător, prea indolent, poate prea mândru” şi că „dacă nu e în mare nevoie devine indolent şi leneş”. La Salzburg, Wolfgang nu prea şi-a îndeplinit atribuţiile cum trebuie, după cum reiese din contractul succesorului său M. Haydn, ba chiar a periclitat şi postul tatălui său prin pretenţiile sale de glorie. După ce a fost dat afară pentru nesupunere (sau a demisionat, în varianta lui), Mozart nu a obţinut la Viena un post important, trăind din comenzi şi lecţii de pian, dar cu acelaşi apetit pentru glorie şi lux. Înscrierea în masonerie a fost un mod de a-şi face relaţii în lumea bună şi de a avea creditori la care să apeleze pentru a-şi plăti datoriile de la jocurile de noroc şi pentru a-şi salva traiul pe picior mare (uneori minţindu-şi în scrisori prietenii asupra capacităţii de rambursare), deşi veniturile considerabile pe care le obţinea ca muzician ar fi fost mai mult decât decente pentru el şi familia lui. După moartea lui Mozart, văduva lui i-a vândut manuscrisele la editorii Breitkopf şi André pentru a-i plăti datoriile, iar curând, odată cu romantismul, mitul „divinului” şi „spontanului” Mozart a început, cu sechele până azi.
Acestea sunt fapte documentate, dar, ca să judecăm limpede ceea ce ţine de cazul Luchesi, sigur că italianul Taboga poate fi subiectiv în legătură cu compatriotul său, deşi nu e singurul „anti-mozartian”, iar cel puţin informaţiile din Fondul Luchesi de la Modena şi manuscrisul din Regensburg ridică serioase semne de întrebare. Muzicologia modernă şi ediţiile integrale sunt un fenomen austro-german început de Breitkopf şi Härtel la 1850, aşa că dorinţa spaţiului germanofon de a-şi idealiza eroii muzicali, vizibilă şi în alte aspecte, ar fi putut avea drept consecinţă şi eludarea eventualei contribuţii majore a italianului Luchesi la „clasicismul vienez” prin multe capodopere atribuite lui Mozart şi lui Haydn şi prin calitatea lui de profesor al lui Beethoven. Practica „negrilor” sau a elevilor contribuind la lucrările unor maeştri e cunoscută în istoria artelor plastice şi a literaturii. Se ştie de pildă că acelaşi Mozart a apelat din lipsă de timp la elevul său Süssmayer ca să-i compună recitativele din opera „Clemenţa lui Titus” (1791).
Pe de altă parte, ceea ce cunosc din creaţia lui Luchesi (Requiemul şi o sonată pentru orgă, extrem de puţine lucrări fiind înregistrate), deşi bine scris şi cu talent, nu prezintă indicii ale genialităţii (poate Luchesi şi-a vândut doar lucrările cele mai bune!), dar nici ale arhetipurilor stilistice din marile lucrări ale lui Mozart şi chiar Haydn. Şi cum putea Luchesi să se dedubleze stilistic când scria pentru Mozart şi pentru Haydn, al căror stil prezintă desigur similitudini, dar şi multe elemente specifice care-i diferenţiază? Va scădea genialitatea lui Mozart şi Haydn dacă unele capodopere se vor dovedi la o cercetare serioasă ca nefiind ale lor? Rămân oricum destule, iar noi am putea fi bucuroşi că toate aceste lucrări de geniu există. Rămân rafinamentul din cele 6 cvartete de Mozart dedicate lui Haydn, măreţia şi unitatea în diversitate a marilor concerte pentru pian mozartiene,  „Don Giovanni”, opera operelor, extraordinarul Requiem etc.,  etc. Şovinismul şi falsurile n-au ce căuta aici, de aceea ar fi de dorit ca o cercetare riguroasă să lămurească dubiile legate de Luchesi. Cei doi clasici vienezi sunt suficient de mari şi fără idealizare, cu luminile şi umbrele lor omeneşti. Şi n-am pierde nimic dacă (eventual!) li s-ar alătura încă un clasic de la Bonn în afară de Beethoven. Dar adevărul, oricare ar fi el, trebuie cunoscut.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: