Haydn, sau despre stil


(„Familia”, 2008)

Stilul e omul.” (Buffon)

Simplul fapt de a se cânta, respectiv de a se audia din când în când capodopere ale trecutului produce satisfacţii automate şi invariabile doar în perioada copilăriei gustului muzical (pe plan individual) sau în provincie, unde totul e perfect. După perioada de acumulări cantitative şi a experienţelor, survin însă şi clarificări, diferenţieri, evaluări, sesizarea nuanţelor şi a detaliilor semnificative – cu condiţia să se păstreze o curiozitate permanentă faţă de ce se petrece în lume în acest domeniu, în primul rând în ţările cu o cultură şi o tradiţie muzicală mult mai dezvoltată în acest gen. La ei, în ţările în care s-au născut clasicismul, barocul şi celelalte stiluri, muzica simfonică în general, în ţările în care chiar au trăit şi au activat coloşi ca Bach, Händel, Haydn, Mozart, Beethoven şi ceilalţi, precum şi elevii şi urmaşii acestora, în acele ţări muzicienii şi publicul avizat iau lucrurile astea foarte în serios şi exigent. De zeci de ani, la ei se studiază pe documente, pe manuscrise, pe instrumente de epocă, pe tratate de interpretare, pe sălile folosite atunci, încât muzicologii şi interpreţii specializaţi au ajuns la o destul de riguroasă reînviere a vechilor stiluri. Rezultatele interpretative ale acestui curent, ajuns la maturitatea puterilor artistice de expresie, sunt pentru auditorul atent demonstraţii imbatabile şi nu mai puţin emoţionante estetic a ceea ce înseamnă claritate, distincţie, nuanţe, forţă, expresivitate reală, adică stilul şi expresia adecvate.


Mai mult, în timp ce la noi, la Oradea dar şi în România în general, acest repertoriu se cântă la fel de uniform (în primul rând cu o emisie sonoră total nepotrivită lui) şi toate concertele sunt „evenimente” şi „regaluri” ovaţionate, la ei se întâmplă uneori ca foarte rarele concerte sau chiar înregistrări mai puţin inspirate să fie taxate de critică şi public, inclusiv când sunt realizate de cei mai mari interpreţi în materie (de pildă sir John Eliot Gardiner, sir Roger Norrington, René Jacobs sau Willliam Christie, ca să ne gândim doar la câţiva mari dirijori cu lucrări clasice în repertoriu, căci despre o lucrare clasică va fi vorba aici). Şi nu-i pică nimănui coroana atunci când idolatria lasă loc criticii obiective, mult mai utilă în vederea perfecţionării viitoare (poate de-asta se perfecţionează ei şi au ajuns de la simpla reconstituire şi asimilare a stilurilor vechi în anii 1960-80 la performanţele artistice electrizante de după aceea).
S-a cântat la Oradea, în 14 februarie, oratoriul „Creaţiunea” (1798) de Joseph Haydn (cu corul şi orchestra simfonică ale Filarmonicii, dirijor Florentin Mihăiescu – prezentat în program drept „cel mai bun dirijor în genul vocal-simfonic” – , dirijorul corului Lászlóffy Zsolt, solişti soprana Borsos Edit, tenorul Szilágyi Zsolt şi baritonul Marius Manyov). Dinamica destul de uniformă şi tempourile cam lente par să fi avut rostul de a unifica interpretarea şi de a-i conferi un caracter pompos, moralizator, departe însă de specificul lui Haydn. Stăpân al orchestrei, el era foarte atent şi la detalii, dar de pildă candidele sale „ilustraţii” sonore cu fenomenele naturii şi cu animale au trecut aproape neobservate (poate şi din cauza lipsei textului în programul de sală). Soliştii au timbruri vocale lirice, plăcute, adecvate stilului, totuşi s-au încălzit mai greu la început, iar pronunţia germană a lui Marius Manyov mai poate fi perfecţionată ca să sune firesc. Acompaniamentul de continuo al recitativelor a fost completat cu un sintetizator ce reda timbrul clavecinului (e unul dintre instrumentele cel mai uşor de reprodus electronic), dar problema e că la sfârşitul secolului al XVIII-lea clavecinul nu prea mai era în uz nici în acest rol, fiind înlocuit de pianoforte (pentru care Beethoven publica deja sonate şi concerte). Mai mult, stricta redare prin acorduri placate a armoniilor lui notate schematic în partitură, fără a le arpegia sau uneori chiar „înflori” puţin conform situaţiei, n-are nici o treabă cu muzica, veche şi nu numai. Bătrânul ţăran Haydn, care ajunsese să-i încânte pe prinţi şi pe oamenii de rând cu muzica şi cu caracterul lui deschis şi glumeţ, merită mai multă fantezie şi vitalitate.
E aproape înduioşător ca, în epoca Internetului, a atâtor posturi de radio şi a lui Mezzo TV, informaţia să circule la noi cu atâta reticenţă şi să ne tot amăgim că ştim destul cum trebuiesc cântaţi vechii maeştri. În lipsa unei reale circulaţii a informaţiilor, a valorilor şi a opiniilor (când nu sunt luate drept atacuri la persoană), ne putem tot îmbăta cu apă rece (inclusiv din Criş), dar cu atâta informaţie la îndemână putem să nu fim provinciali chiar dacă locuim în provincie. Măcar expresia „interpret specializat în muzica veche” ne-ar putea face să ne întrebăm în ce constă specializarea aceea, că doar n-o fi degeaba. Muzica veche nu e plictisitoare şi nu e o simplă piesă moartă de muzeu, doar unii interpreţi neinformaţi o fac aşa, travestind-o cu morgă, impasibilitate şi seriozitatea omului fără umor. Ce-ar zice glumeţul Haydn, înfocatul Beethoven, elegantul Mozart sau solarul Händel despre interpretările noastre cuminţi, sobre, lente, egalizate şi pline de vibrato greoi? Sunt convins că pentru lucrările lor ar prefera oricând un concert chiar mai puţin reuşit al lui Gardiner decât cel mai lăudat şi aplaudat concert din România. Comoditatea unora, chiar muzicieni români de vârf, faţă de „primitivismul” muzical al trecutului, ar fi puternic zdruncinată dacă ar audia atent şi fără idei preconcepute interpretările, mai ales mai recente, ale acestor mari specialişti în stilurile trecute.
Şi nici nu e neapărat nevoie pentru autenticitate de restaurări sau reconstituiri scumpe ale instrumentelor de epocă, după cum o demonstrează ansambluri gen Combattimento Consort sau Beethoven Academie, care cântă cu instrumente moderne, dar respectă stilul baroc, respectiv clasic. Câteva elemente de emisie sonoră şi de articulare evidente ar putea fi aplicate foarte uşor de orice muzician, inclusiv la Oradea, dacă s-ar apleca puţin asupra specificului stilistic al lucrării, beneficiind acum şi de realizările şi experienţa specialiştilor occidentali în domeniu. În primul rând, secolul Luminilor înseamnă claritate, deci totul trebuie să se audă clar, aşa că vibrato-ul amplu şi generalizat pe toate sunetele şi pe toată durata lor trebuie să dispară. Vibrato e un ornament, ca şi trilul, nu un mod de a emite sunetul, aşa că trebuie folosit cu discernământ. Textura orchestrală se aeriseşte astfel în mod uluitor, facilitând perceperea lucrării. Un alt element stilistic general pentru Settecento ar fi accentele, care nu întotdeauna sunt scrise în partitură şi care necesită un pic de obişnuinţă pentru a „prinde” limbajul, dar odată ce l-ai prins nu mai poţi concepe altfel acele articulaţii. Proporţiile diferitelor compartimente în orchestră, improvizarea micilor ornamente scrise şi nescrise, construirea dinamicii şi a tempourilor după caracterul piesei, messa di voce inclusiv la instrumente, astea sunt deja aprofundări după ce fundamentele emisiei şi al articulării proprii stilului intră „în sânge”. Ţinând cont de ele, muzica sună nu doar mai autentic, ci şi mai frumos, iar vorba lui Duke Ellington se aplică analogic şi aici („Dacă trebuie să-ţi explic ce e jazz-ul, n-o să înţelegi niciodată”).
În fond, ce înseamnă stil? Se poate cânta toată muzica la fel? Bach ca şi Ceaikovski, Beethoven ca şi Richard Strauss? Sigur că nu. Iar interpretare nu înseamnă să cânţi doar notele scrise, au spus-o mari interpreţi. Dar până la adevărata interpretare, cunoaşterea şi stăpânirea stilului respectiv sunt fundaţia. Un stil se naşte din cristalizarea atitudinilor unei colectivităţi într-o perioadă, iar clasicismul, secolul al XVIII-lea în general, înseamnă, dincolo de afectele particulare pe care le exprimă la un moment dat o lucrare muzicală, în esenţă nobleţe, eleganţă, echilibru, elevare („Mi-ar părea rău să-i distrez doar, eu vreau să-i fac mai buni” – Händel; „Cine pătrunde sensul muzicii mele scapă de mizeria în care se târăsc ceilalţi” – Beethoven; etc.). Azi, acest spirit s-a pierdut din societate şi de aceea pe cei mai mulţi oameni această muzică îi plictiseşte, nu e pe limba lor. Nu menajamentele, complezenţa şi autosuficienţa ne-au făcut să evoluăm, ci curiozitatea, sinceritatea şi perfecţionismul. E rolul muzicienilor de a transmite prin muzică aşa cum trebuie această flacără a spiritului omenesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: