Flauto Dolce la zece ani


Guest post:
Virgil Mihaiu
LITERNET.RO, noiembrie 2010

Grupul Flauto Dolce a sărbătorit recent un deceniu de la înfiinţare printr-un cuprinzător recital, programat în ambianţa spiritualizată a Bisericii Evanghelic-Lutherane din Cluj (situată vizavi de Muzeul Farmaciei, legat de numele Mauksch; acesta se află înscris cu litere aurite printre ctitorii numitului aşezământ eclesiastic). De-a lungul a zece ani, iniţiatorul şi sufletul formaţiei, Zoltán Majó, a reuşit să materializeze un ambiţios proiect: interpretarea unor lucrări din bogata istorie a muzicii în aranjamente menite a valoriza instrumentele din categoria flautului drept (flauto dolce, Blockflöte, recorder, flûte à bec). Acestea erau mult uzitate în epocile Renaşterii, Barocului şi Rococoului, însă în timpurile noastre tot mai asurzitoare timbrurile lor sunt rar ascultate. În fond, putem vorbi aici şi de un fel de acţiune de salvgardare a unor specii instrumentale pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, acelaşi excelent muzician manifestă o remarcabilă deschidere spre orizonturile stilistice noi, mergând până la jazz şi avangardă. În plus, dl. Majó ştie să-şi cucerească auditorii prin şarm personal, simţ al humorului şi promovarea unui ecumenism sui generis între interpreţi şi ascultători de varii gusturi şi orientări.
Pentru concertul aniversar, Flauto Dolce a adăugat formulei de bază – Zoltán Majó, împreună cu companioanele sale, în egală măsură abile şi agile, flautistele Maria Szabó & Ágnes Tóth şi soprana Mihaela Maxim – două personalităţi de marcă ale altor instrumente singulare: Ilse L. Herbert la viola da gamba & Erich Türk la clavecin. În câteva piese care necesitau inserţii percusive a colaborat discret şi eficient Radu Rădescu, altminteri omul ce avusese inspiraţia de a facilita debutul formaţiei la Festivalul de Artă Medievală de la Sighişoara în anul 2000 (coincidenţă descoperită retroactiv: exact la aceeaşi ediţie festivalieră realizasem un documentar artistic despre Sighişoara pentru TVR, împreună cu admirabila teleastă Carmen Cristian).

Fără vreun rabat estetic, programul a reuşit să capteze şi să menţină atenţia numeroşilor melomani timp de aproape trei ore. Primele piese – datorate lui Anthony Holborne (c..1550-1602), Claudio Monteverdi (1567-1643), Thomas Morley (c.1557-1602) şi William Williams (c.1667-1701) – s’au aflat sub semnul unei anumite candori aurorale, parcă mai explicită în cazul sonatei acestuia din urmă, intitulată „In Imitation of Birds„. Un sentiment similar, dar cu un istoriceşte justificat adaos de manierism, iradia din aria „Ach, süsses Wort” a sibianului Johann Sartorius (1712-1787). Elementul manierist predomina apoi în ampla sonată (în cinci părţi) TWV 40:152 compusă de Georg Philipp Telemann, urmată de două dintre Ariile germane ale lui Georg Friedrich Haendel.
De cert interes muzicologic sunt piesele de muzică veche de pe teritoriul actual al României, aranjate de Zoltán Majó în spiritul fecund al unei concordii între etnii, ce existase aici deja cu secole înainte de instaurarea multiculturalismului ranforsat prin globalizare: „Dansuri transilvane”, după Manuscrisul anonim de la Sfântu Gheorghe (1757), „Mititica” din colecţia „Musique orientale” (1834) a lui Fr. Rouschitzki, Cântece hasidice din Maramureş (anonim, sec. XVII). Din secţiunea de muzici moderne şi contemporane, am savurat în primul rând magnificele compoziţii ale lui Béla Bartók inspirate din Jocuri populare româneşti (1915), tot în aranjamentul infatigabilului lider al formaţiei. Două piese de Moe Koffman şi Brian Bonsor aduceau sonorităţile sincopat-relaxa(n)te, din zona care i-a inspirat scriitorului F. Scott Fitzgerald sintagma The Jazz Age. Binevenită mi s-a părut includerea în repertoriu a unei mostre de teatru instrumental („Konversation”), aparţinând compozitorului Wolfgang Stockmeier. O altă iniţiativă demnă de laudă constă în interpretarea conferită de Flauto Dolce lucrării „Epitaf pentru Miron Costin”, evocare vocal-instrumentală a tragismului condiţiei omului de cultură în istoria noastră, concepută în 1976 de către Liviu Glodeanu (unul dintre reprezentanţii de frunte ai noii şcoli componistice româneşti, dispărut din păcate prematur în 1978). Finalul consistentei serate a fost destins prin două piese cu caracter de divertisment, semnate de Giovanni Gastoldi şi Friedrich Matthias.
După cum se poate deduce, chiar şi dintr-o asemenea prezentare sumară, dincolo de buna calitate a interpretării, grupul Flauto Dolce întreprinde şi o operă de familiarizare cu virtuţile muzicii şi de difuzare a acestora. La aniversarea unui deceniu de la înfiinţare, F.D. merită calificativul F.B.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: