Turneu naţional Schumann


Robert Schumann într-o fotografie (dagherotip) din 1850

(Familia, 2006)

Comemorarea unui secol şi jumătate de la moartea marelui compozitor romantic german Robert Alexander Schumann (1810 – 1856) a prilejuit un eveniment atipic (la noi!), cu anvergură naţională şi care a atins şi Oradea. Trei tineri solişti instrumentişti români de mare prestigiu şi cu recunoaştere internaţională (în unele dintre cele mai importante centre muzicale, nu în comune de care n-a auzit nimeni), şi anume violonistul Alexandru Tomescu, pianistul Horia Mihail şi violoncelistul Răzvan Suma, au decis să revină în sălile de concert ale ţării. Mai mult, ei şi-au pus în cap să infuzeze o nouă viaţă sistemului osificat şi poate muribund al concertelor simfonice şi camerale, pentru a (re)aduce muzica mare şi adevărată aproape de sufletele contemporanilor (mai ales ale celor tineri) înnebuniţi de goana după bani şi alte plăceri efemere.
Cei trei iniţiatori şi co-organizatori ai acestui prim turneu naţional al unei formaţii camerale („Romanian Piano Trio”), intitulat MusicOn, au convins sponsori şi parteneri media că, printr-o abordare colocvială (fără a face însă deloc rabat la calitatea actului muzical, evident), lucrările lui Schumann vor avea succes şi ne vor ajuta să redescoperim „poezia pe care lumea noastră contemporană pare să o fi pierdut”. Însăşi constituirea unei formaţii camerale, adică de musica riservata (mai ales că e vorba de un trio cu pian, a cărui literatură e mai puţin vehiculată şi care presupune unele probleme logistice în turneu), e o provocare în aceste vremuri superficiale. Una peste alta, pentru proiect şi realizarea lui se cuvin toate aplauzele.
Unul dintre cele 12 oraşe prin care a trecut acest turneu schumannian desfăşurat între 14 septembrie şi 14 decembrie a fost Oradea. Sala „Enescu-Bartók” a Filarmonicii de Stat a găzduit în serile de 8 şi 9 noiembrie concertul simfonic, respectiv cel cameral cu creaţii de Schumann: cele trei concerte pentru vioară, pentru violoncel şi pentru pian, respectiv Cinci piese în ton popular pentru violoncel şi pian op. 102, suita pentru pian „Scene cu copii” op. 15, Sonata nr. 1 în la minor pentru vioară şi pian op. 105 şi Trio-ul nr. 2 în Fa major pentru pian, vioară şi violoncel op. 80. La pupitru s-a aflat tânărul dirijor bucureştean Radu Popa.
Figura lui Schumann rămâne fascinantă prin cameleonismul ei şi mai ales prin imaginea sa cameleonică din posteritate. Compozitorul, criticul muzical şi pianistul Schumann a fost privit pe rând ca romanticul „progresist”, tradiţionalistul „burghez”, „poetul pianului”, „simfonistul deficitar” etc. Între literatura dragă oricărui compozitor romantic şi supunerea în faţa formelor clasice, drumul creator al lui Schumann s-a derulat la fel de paradoxal. Până şi viaţa lui particulară a alimentat o mulţime de speculaţii şi locuri comune (că asta-i cel mai uşor, în loc să se asculte muzica), între dragostea obsesivă şi idealizată pentru soţia sa Clara (Beatrice devenită mamă a 8 copii, dar şi o mare pianistă şi cu talent componistic) şi contraponderea ei lumească, de „artist damnat”, prin sifilis şi prea multă şampanie, până la tragica nebunie finală. Bineînţeles, la o privire atentă, nici una din aceste etichete nu stă în picioare pe deplin.
Faţă de Berlioz, Wagner, Chopin şi Liszt, Schumann pare un epigon al lui Beethoven, dar faţă de atâţia compozitori salonarzi sau de operă ai epocii e un gigant, iar piesele sale pentru pian îl situează în miezul reveriilor febrile descătuşate de „avangardiştii” romantismului mai-sus-menţionaţi. Şi interesant e că, de când cu perfecţionarea curentului de interpretare autentică a muzicii vechi (adică anterioare jumătăţii secolului al XIX-lea, când s-au cam definitivat instrumentele, maniera de a cânta şi componenţa orchestrei moderne), până şi vechiul mit condescendent despre orchestraţia inabilă a lui Schumann se cam destramă, fiindcă în condiţiile de interpretare proprii epocii, pasajele „neclare” din simfoniile lui devin foarte audibile. Sigur că tehnica sa dezvoltătoare era limitată şi foarte departe de cea a idolului său, Beethoven, sau a urmaşului spiritual al acestuia, Brahms, al cărui mentor a fost; dar cine ar putea nega de exemplu elevaţia extraordinară din secţiunile lente ale simfoniilor sale şi, în general, tonul de nobleţe al muzicii lui, care a păstrat o oază de clasicitate în spirit în faţa dezlănţuirilor şi literaturizării din muzica romanticilor „progresişti”? Muzica ar fi degenerat mult mai repede fără compozitorul şi cronicarul muzical Schumann, care a făcut enorm în epocă pentru a transmite flacăra spirituală a vechilor maeştri prin puhoiul contemporan de muzică senzorială şi pentru a alege grâul de neghină. Ceea ce ne dorim şi noi, eventual mulţumită şi acestui turneu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: