Bruckner


(Familia, 2007)
„Ei vor să compun altfel; sigur că aş putea, dar nu trebuie. Dumnezeu m-a ales faţă de alţii şi mi-a dat acest talent. Lui trebuie să-i dau seamă. Cum voi sta în faţa Atotputernicului dacă îi urmez pe alţii şi nu pe El?” (Anton Bruckner, 1824-1896)

O simfonie de Bruckner la Oradea ar putea fi un eveniment în sine în condiţiile noastre provinciale. Ceea ce în marile centre muzicale ale lumii e monedă curentă a repertoriilor simfonice, la noi e pasăre rară din cauza lipsei unei săli de anvergură adecvată, a unui efectiv orchestral suficient de numeros pentru a asigura un sound bogat şi echilibrat (inclusiv cu tubele wagneriene din ultimele 3 simfonii şi pentru a nu obosi excesiv aceiaşi interpreţi), precum şi, mai ales, din cauza precarităţii antrenamentului interpreţilor orădeni în acest repertoriu pretenţios şi nu întotdeauna aducător de satisfacţii imediate din partea publicului larg. Concertul a avut loc în prima zi de martie, cuplând Simfonia a IV-a în Mi bemol major „Romantica” WAB 104 (1874-1881) cu, dintr-o lume sonoră mult mai terestră, Concertul nr. 1 în Re major pentru vioară şi orchestră op. 6 (1817) de Paganini (solist Florin Croitoru, dirijor Cristian Sandu). Glazura virtuozităţii şi a italienismelor operistice din cunoscutul concert al lui Paganini a avut rolul de a îndulci imensitatea şi altitudinea „monstrului” brucknerian, dar alăturarea celor două lucrări a evidenţiat şi mai mult subţirimea de substanţă a concertelor lui Paganini. Faptul că în cele 6 concerte pentru vioară păstrate (unele neterminate) fenomenalul virtuoz s-a simţit dator să se supună convenţiilor perioadei beethoveniene a fost în detrimentul lui, căci hibridului rezultat îi lipsesc fluenţa discursului, unitatea stilului şi textura orchestrală. Orchestra are un rol nesemnificativ, Eugene Ysaye spunând la vremea lui că orchestra lui Paganini e doar un fel de acompaniament de chitară, fără textură polifonică. Prezenţa excesivă a trombonilor şi a tobei mari, structura simplistă a lucrării şi melodica în genul operelor lui Rossini denotă clar situarea lui Paganini mai mult în lumea operei italiene decât în simfonism. Mult mai interesante sunt compoziţiile lui de cameră, mai ales Capriciile pentru vioară solo, unde inventivitatea sa instrumentală s-a descătuşat în voie, de ex. în Capriciul în la minor op. 1 nr. 24, un set de variaţiuni pe faimoasa temă folosită ulterior şi de Rahmaninov în celebra sa Rapsodie, oferit ca bis în concertul orădean.
Simfonia a IV-a de Bruckner e poate cea mai cunoscută şi accesibilă, deşi confirmă şi ea butada că Bruckner a scris aceeaşi simfonie de 9 ori. Aceeaşi grandoare a concepţiei, aceeaşi desfăşurare pe spaţii largi, aceeaşi extindere a formelor, aceeaşi bogăţie armonică şi contrapunctică e în fiecare din cele 9 simfonii mature, ba chiar cam aceleaşi structuri şi soluţii componistice (uneori cu arhetipuri sonore şi trimiteri tematice). Dar, de la o simfonie la alta, ascultătorul atent poate observa rafinarea sporită şi inspiraţia tot mai înaltă a acestor procedee, mai ales elevaţia extraordinară a multor momente din simfoniile bruckneriene sugerând copleşirea individului în faţa dezlănţuirii unor fenomene cosmice. Gigantice şi statice, influenţate de multe ori de sonoritatea orgii, instrumentul autorului, simfoniile lui Bruckner au fost asociate de mulţi lumii sonore a armoniei cromatice a lui Wagner, deşi analogiile sunt mai degrabă de suprafaţă. Bruckner pare mai mult orientat către rigoarea formală şi contrapunctică a trecutului, iar spiritul lui religios adânc şi naiv îl distinge de căutările febrile ale lui Wagner. Momentele de candoare cu sonorităţi camerale, evocările folclorului austriac şi pasajele depresive sau de cruntă disperare nu lipsesc însă, asemănându-l cu un Schubert privit la lupă. Nota dominantă e elevaţia extraordinară ce-l transpune pe auditor la altitudini şi în spaţii infinite unde nu-i e uşor să se menţină. Şi nici autorului, căci asta e principala problemă a simfoniilor lui Bruckner: încep prea sus. Cum mai poţi continua după asemenea altitudine? E o chestiune de dozare a forţelor şi de tactică în compoziţie. De aceea, ca şi la Schubert în cele 2 mari simfonii mature, finalul la Bruckner nu e convingător. Lipsiţi de varietatea transformistă a lui Beethoven, Bruckner şi Schubert rămân în aceeaşi lume de contemplare extaziată sau de regret amar şi nobil. Tipul de simfonie monumentală ce începe misterios şi apoi impunător a fost încheiat chiar şi de către Beethoven prin turul de forţă al cantatei ca final (a IX-a). Imitând acest model în lucrările lor mature, Schubert şi Bruckner n-au reluat şi soluţia din final, ultimul încercând uneori să-şi salveze finalurile prin virtuozitate contrapunctică strivitoare (a V-a şi schiţele pentru a IX-a).
Şi personajul Bruckner era o figură aparte: catolic devotat, băutor conştiincios de bere, apreciat abia de pe la 60 de ani, obsedat de premii şi de cariera didactică, anacronic în concepţii, demodat şi ridicol ca înfăţişare, inabil în societate, umil, burlac bătrân, cerea în căsătorie tinere stupefiate cu care dansase pe la baluri şi-i scria împăratului să-l apere de critici. Candoarea lui era atât de dezarmantă, încât o dată a trebuit să fie recuperat cu explicaţii de către prieteni din dormitorul unei prostituate pe care o ceruse în căsătorie. Avea mania de a număra totul, de la ciorile de pe clădiri la măsurile din simfoniile lui, precum şi un interes bizar pentru morţi (a lăsat instrucţiuni detaliate privind îmbălsămarea sa, iar la exhumarea lui Beethoven a luat în mâini craniul acestuia, sperând poate să preia ceva din fluidul spiritului incomparabil ce locuise acea carcasă). Se zice că era neîncrezător în sine însuşi, dar a lăsat prin testament Bibliotecii Naţionale din Viena versiunile ne-„ameliorate” de prieteni ale simfoniilor sale şi începea o alta la câteva zile după ce o terminase pe precedenta. A IV-a, cu imaginile sale evocatoare şi pitoreşti, a marcat în cariera sa un punct de inflexiune după decenii de ignorare şi critică. Multă vreme, simfoniile lui au fost ironizate superficial ca fiind prea lungi, prea gălăgioase şi prea simpliste. Dar, la prima audiţie din 1881 de la Viena, a fost chemat la rampă după fiecare parte şi era atât de entuziasmat încât după o repetiţie foarte promiţătoare i-a dat marelui dirijor Hans Richter drept răsplată, cu proverbiala lui lipsă de tact, o monedă de un taler ca să-şi ia o bere (iar Richter, deloc jignit, a purtat-o apoi la lanţul de la ceas). E singura simfonie bruckneriană cu un subtitlu aprobat de autor, după insistenţa prietenilor de a adăuga un program literar cu imagini cavalereşti şi vânătoreşti pentru a aduce accesibilitate lucrării (dar, cu francheţe naivă, Bruckner a răspuns odată astfel, fiind întrebat ce reprezintă finalul: „Am uitat ce imagine am avut în minte”). Problema versiunilor diferite şi a revizuirilor (unele apocrife) există şi în cazul acestei simfonii (la Oradea s-a cântat versiunea finală). Prima versiune, din 1874, a suferit în 1878 şi 1880 modificări drastice, mai ales prin înlocuirea ultimelor 2 părţi, dar au urmat revizuiri mai mici şi în 1881, 1882 sau 1886 şi 1887-1888 (autenticitatea ultimei modificări fiind disputată de unii).
Cristian Sandu, dirijorul concertului orădean, asistent la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj, are 29 de ani şi o experienţă în principal de operă italiană. Ca atare, interpretarea a fost fără măreţie şi mister, nedovedind maturitate şi arta de a construi gradat o lucrare de proporţii monumentale, nici grijă pentru rotunjimea sunetului, pentru tranziţiile ce pot face cursiv discursul muzical (altfel, mai ales Bruckner poate părea mecanic), precum şi pentru echilibrul dintre compartimente. Acum câţiva ani, experimentatul Romeo Râmbu oferise o versiune mult mai bună a lucrării, mai ales în repetiţiile care se ţineau atunci în sala de concerte de azi, lipsită de mocheta absorbantă de sunet (ar fi nevoie pentru Bruckner şi de o sală cu caracteristici acustice potrivite). Ca de obicei după mutarea concertelor din sala teatrului în sala Filarmonicii, de prea multe ori trombonii au sunat şi acum excesiv, dar şi mai stridente au fost cele câteva lovituri de talgere apocrife – nu numai cea din partea lentă, ci şi unele bombastice în coda finalului. Nici tempo-ul prea rapid, mai ales în prima parte, nu a permis desfăşurarea sunetului (despre care vorbea cu atâta subtilitate Celibidache) şi redarea caracterului transcendent al unor pasaje, în primul rând introducerea şi momentul de coral dinainte de tranziţia la repriza din prima parte. Cea mai reuşită a fost partea a treia, pentru că e şi cea mai „exterioară” (dar trio-ul a fost prea lent!), iar suflătorii de lemn s-au arătat a fi cei mai în formă. Numai ambiţia de a aborda acest repertoriu ce necesită răbdare, detaliu şi profunzime nu e suficientă, însă. Discografia lui e enormă, iar povara coloşilor baghetei care au realizat-o poate fi strivitoare: Bruno Walter, Furtwängler, Klemperer, Knappertsbusch, Jochum, Karajan, Günter Wand, Celibidache, Giulini, Haitink, Inbal, Barenboim etc. Apropo şi de grija pentru detaliu, sonoritate şi specificul lucrării, merită remarcată aici abordarea unor simfonii bruckneriene de către Philippe Herreweghe, marele dirijor specializat în muzică barocă şi clasică. Surprinzătoarele şi rafinatele lui înregistrări cu a VII-a (2004) şi a IV-a (2006) în stilul interpretării autentice a muzicii vechi (cu Orchestre des Champs Elysées) au fost mult lăudate pentru claritatea sunetului şi a detaliilor, culorile timbrale proaspete, tempoul calm şi frazarea sensibilă. De altfel, nici pe timpul romantismului târziu al lui Bruckner orchestra nu devenise încă uzina uniformă de corzi şi vibrato greoi pe care o ştim din sec. XX. Aviz amatorilor de monotonie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: