Bicentenarul „orădeanului” Michael Haydn


(Familia, 2006)

La 10 august (2006 – n. n.) s-au împlinit două secole de la moartea lui Michael Haydn (1737 – 1806), fratele mai mic ca vârstă şi înzestrare al celebrului Josef. Compozitor apreciat în epocă, aflat în relaţii sau influenţând contemporani ca Mozart, Reicha, Schubert sau Weber, Michael Haydn a activat în calitate de capelmaestru al episcopului romano-catolic Adam Patachich din Oradea între 1757 (sau 1760) şi 1762. Cu ocazia bicentenarului, M. Haydn a fost comemorat printr-un concert vocal-simfonic desfăşurat în 2 noiembrie în sala „Enescu-Bartók” a Filarmonicii de Stat orădene. La pupitru s-a aflat Bács Lajos, corul filarmonicii a fost pregătit de Lászlóffy Zsolt, iar ca solişti vocali s-au produs soprana Lavinia Cherecheş, altista Adriana Feşteu, tenorul Szilágyi Zsolt şi baritonul Cosmin Sime.
În legătură cu mitul local al „orădeanului” M. Haydn se cuvine totuşi întrebarea lucidă dacă un tânăr în vârstă de 20 de ani, aflat la începutul carierei, a putut genera în maxim 5 ani la Oradea efecte care să justifice fraze de genul celor din programul de sală: „Acest scurt timp a fost totuşi suficient pentru a pune bazele vieţii muzicale din Oradea, care prin această bogată cultură s-a ridicat la rang european” (sic). În loc de astfel de afirmaţii neargumentate, ne-ar prinde bine mai mult realism. Fiindcă dacă Oradea ar fi avut pe la 1760 aşa o „bogată cultură” prin care s-ar fi „ridicat la rang european” (vai, vai, ce jenant), din toate astea ar fi rămas ceva urme mai consistente: compoziţii intrate în repertoriul european, angajarea unor nume mari, o tradiţie muzicală în perioada următoare, eventual şi compozitori localnici. De altfel, activitatea lui Dittersdorf, urmaşul lui M. Haydn în funcţia de la Oradea, fusese mult mai substanţială (deşi nici el n-a rezistat mai mult intrigilor locale care au pus capăt ansamblului său), dar sună mai bine numele Haydn, nu?
Concertul s-a deschis nu cu o simfonie a celui comemorat, ci cu una de Beethoven. Simfonia a VIII-a în Fa major op. 93 (1812) a fost redată onorabil, dacă facem abstracţie de tempo-ul cam lent din prima parte (Allegro vivace e con brio!) şi mai ales de sound-ul manierei moderne de a cânta la instrumente, în general neconformă cu afectele şi texturile muzicii vechi, adică anterioară jumătăţii secolului al XIX-lea. Această lucrare e pereche cu Simfonia a VII-a, cu care seamănă mult în exuberanţă şi vitalitate. Mulţi au fost şi sunt încă oarecum dezamăgiţi de „pasul înapoi” pe care l-ar fi făcut Beethoven prin concizia acestei simfonii (deşi e doar cu vreo 5 minute mai scurtă decât a VII-a, a V-a, a IV-a şi a II-a!) şi prin revenirea la menuet ca parte a treia. „Tocmai pentru că e mult mai bună”, răspunsese autorul la obiecţiile de după prima audiţie, un răspuns doar pe jumătate „la mişto”. Cei care o mai numesc „mica simfonie în Fa” probabil n-au auzit măcar dezvoltările din părţile extreme şi modulaţiile aspre sau coda „excesivă” a finalului. Inclusiv programul de sală al concertului orădean spunea că această lucrare e „redusă în dimensiuni” şi „se încadrează printre simfoniile clasice ale secolului al XVIII-lea” (sic). Sau că „formează un contrast” cu a VII-a şi că sonoritatea ei are un „caracter de muzică de cameră”, afirmaţie generalizatoare şi derutantă, argumentabilă eventual doar cu părţile intermediare (ca să fim riguroşi, toată creaţia orchestrală clasică are un caracter de muzică de cameră). Sau că prima parte „reconstituie genul menuetului elegant”, o ciudăţenie de afirmaţie la care am putea aduce pentru comparaţie prima parte din „Eroica” (Allegro con brio, deci fără vivace, care atunci ar fi un vals lent?).
Mai bine să ne ocupăm de M. Haydn, al cărui Requiem în do minor (Missa pro defuncto Archiepiscopo Sigismundo, 1771) s-a cântat cu această ocazie în premieră la Oradea. Lucrarea nu e o necunoscută în lume, căci de exemplu chiar în august, exact când se împlinea bicentenarul, fusese cântată la Proms, faimosul festival londonez, de către reputatul ansamblu de muzică veche „King’s Consort”, dirijat de Robert King (solişti Carolyn Sampson, Hilary Summers, James Gilchrist şi Peter Harvey). Requiem-ul de M. Haydn e un amestec de idei impresionante şi monotonie a jargonului clasic comun, cauzată probabil de răstimpul scurt (două săptămâni) în care a fost compus pentru funeraliile arhiepiscopului de Salzburg Sigismund von Schrattenbach. Frapantă e asemănarea multor soluţii cu cele pe care avea să le adopte Mozart peste 20 de ani în Requiem-ul său, inclusiv un vechi cânt funebru ce apare în prima parte a ambelor lucrări şi în marea Cantată funebră (Funeral Anthem, 1737) de Handel. Ce e interesant e că mai tânărul Mozart, deşi incomparabil mai divers şi mai profund,  s-a dovedit mult mai „retro” în Requiem-ul său şi în Missa în do minor KV 427, ce conţin şi multe piese într-un stil baroc foarte fidel. În Requiem-ul de M. Haydn, în afară de banalitatea nenumăratelor cadenţe ce împănează fluxul muzical şi de uniformitatea texturii, în general polifonică, dar nu foarte consistentă, momentul cel mai impresionant e fuga „Quam olim Abrahae promisisti”,  a cărei temă mai colţuroasă se pretează la o dezvoltare mai amplă şi pregnantă.
În ce priveşte interpretarea oferită, nicicum n-ar putea fi numită fidelă, căci trompetele au fost înlocuite de către „specialistul în muzica veche” Bács Lajos cu oboi (!), ceea ce ar fi fost inimaginabil pe vremea aceea, ei producând un cu totul alt efect, iar azi nici nu se prea aud de corzile moderne. Probabil dirijorul a considerat că trompetele moderne de la Oradea sună prea tare faţă de mica orchestră din partitură, dar în loc de astfel de expediente neautentice şi nepractice ar fi ajutat mai mult câteva repetiţii în plus. Nici tromboni nu s-au folosit la dublarea vocilor corale, probabil din acelaşi considerent, deşi ei erau în epocă o prezenţă constantă şi implicită în astfel de lucrări, conform unui simbolism cunoscut de toţi (iată de ce ei apar chiar şi în scena din cimitir din „Don Giovanni”).
Dar aceste „devieri” ale efectelor instrumentale au fost nimic faţă de interpretarea vocală. Corul filarmonicii s-a prezentat din nou în progres evident faţă de anii trecuţi, dar problemele le-a produs echipa de solişti, lipsită de coeziune şi chiar de gust, cu excepţia experimentatului Szilágyi Zsolt, aflat în zi bună, precum şi a tânărului Cosmin Sime. Fericitule cititor, ale cărui urechi n-au fost agresate de prestaţia sopranei Lavinia Cherecheş din acea seară, nu ştii ce înseamnă tortura auditivă cu pretenţii! O astfel de voce cavernoasă, cu timbru de contraltă la final de carieră, urlată cu un vibrato de pickhammer, nu ar avea ce căuta nu numai în muzica veche, ci în orice muzică. Nu e deloc plăcut să scrii astfel, dar a fost prea de tot. Adevărul poate fi dureros uneori şi ar trebui să-i spună cineva tinerei cântăreţe că nu e frumos ce face şi să mai asculte şi soprane adevărate (Emma Kirkby, Patricia Petibon, Ileana Cotrubaş, Elisabeth Schwarzkopf etc.). Poate nu e prea târziu (să fim optimişti, totuşi). Deşi ar fi de mirare, întrucât ea a primit la finalul concertului cele mai multe buchete de flori. Să-i dorim totuşi să le justifice cât mai curând prin cântul său.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: