Animale potenţiale (3): Gândacul perfect


Profund marcaţi de istorisirea lui Borges sau neştiind ce să-i spună diplomatic pentru a nu-i leza orgoliul de explorator cu faptul că el însuşi nu apărea în propria istorisire, ceilalţi trei eroi se lăsară în voia unei tăceri odihnitoare. La lumina aproximativă a focului de tabără, doar vocea agasantă a lui Borges se tot auzea în continuare, peste răgetele îndepărtate ale junglei, fiindcă, odată pornit, vorbetele nu se mai oprea şi se avântase în analogii şi paralele inegale între epistemologia lui George Best şi rata de transfer interbancar în lumea uitată de timp şi de Arthur Conan Doyle.  Ca să-l facă să tacă, Hašek interveni în forţă cu următoarea relatare, întrerupându-l cu distincţie în mijlocul unui cuvânt ceva mai lung (cuvântul i, din formularea „ i se iţise de sub fustă ca o fulguraţie ideatică metafigurativ-redundantă”): 

– Mă piş pe monstrul tău pe care nu l-a văzut nimeni şi de care nu ştie nimeni nici cum îl cheamă, staţi să vedeţi o chestie mult mai tare. De fapt, dacă aş avea câteva beroase la bord, mi-aş aminti nenumărate aventuri, expediţii, vânători, descoperiri şi penetrări de pe vremea când lucram la revista „Lumea animalelor”. Dar chiar şi aşa, fiţi atenţi. Aveam un prieten la Praga, unul Josef Kanka, sau Kaka, în fine, dă-l în mă-sa, un tip de milioane, un om extraordinar, adică deosebit, ce mai! Ei, Josef ăsta se scoală într-o dimineaţă şi se duce la baie…

– Aoleu! Nu mai spune! tresări Woody Allen, cu chelia transpirând de groază subită sau din cauza celor 40 de grade ale răcoroasei seri ecuatoriale.

– Lasă miştourile, continuă imperturbabil Hašek. Şi ce vede? Fratele meu, vede un gândac şi dă să-l calce repede, că n-avea spray-ul la îndemână şi oricum nu l-ar fi folosit, fiind un apărător violent al stratului de ozon. Numai că atunci şi-a dat seama că nu putea să-l calce, fiindcă gândacul îşi luase zborul şi se rotea în jurul lui cu insistenţa şi ţiuitul enervant al unui ţânţar. În plus, încerca şi să-l muşte, cu o trompă rabatabilă la capătul căreia era o gură plină cu mai multe rânduri de colţi şi fildeşi veninoşi şi mortali, care-i amintea lui Josef, nu se ştie de ce, de zâmbetul seducător al Angelinei Jolie (o politiciană de pe vremea aia).

– Cine încerca să muşte pe cine?

– Ă… Păi, gândacul, cred… Şi văzând că nu se poate apropia de prietenul meu Josef nici în zbor, nici înot, nici pe sub pământ, prin galeriile pe care le săpa instantaneu, ca să-l muşte sau să-l înşface cu ghearele puternice ale celor opt perechi de picioare musculoase şi bine lucrate la sală şi să-l sfâşie scoţându-i maţele prin cur, gândacul începu să-l scuipe, ca un neam prost, cu un venin coroziv care, ratându-şi ţinta, lăsa găuri în pereţii băii. Aşa că nevasta lui Josef văzu prin perete cum gândacul se tot repezea la Josef să-l ia în coarnele lui îmbârligate de pe frunte sau să-l castreze cu cornul impunător de pe bot. Iniţial, ea n-a dat importanţă incidentului, în orice caz nu mai multă decât vizitei de săptămâna trecută la familia Brod, când Josef s-a îmbătat şi n-a fost în stare să scoată nici un compliment când fiica gazdei le-a cântat la muzicuţă, în loc de desert, nocturne de Schopenhauer şi diurne de Karel Kruch (cine e Karel Kruch? Nimic nu ştii!). Numai că, după primele minute de stupoare şi după ce a răspuns la telefonul insistent al unei prietene, una Gizela, care fusese coafeză în campania din Belucistan şi o tot suna să-i ceară reţete, fiindcă îi explodase o oală minune lângă cap şi-şi pierduse memoria selectiv, adică uitase numai reţeta de găluşte cu prune de porc, dar nu şi numele şi adresele învăţătoarei din clasele primare ale fetiţei vecinilor de peste drum, ăia care… Dar ce voiam să zic?!

Nu răspunse nimeni. Vitejii exploratori amuţiseră ascultând înfioraţi teribila aventură a lui Josef Kanka şi a gândacului antropofag din baie. Sau adormiseră. Dar Hašek era un bărbat călit, trecut prin multe cenacluri literare, nu se lăsa intimidat aşa uşor:

– A, da. Deci, după primele minute de stupoare şi după ce a răspuns la telefonul insistent al unei prietene, una Gizela, care fusese coafeză în campania din Belucistan şi o tot suna să-i ceară reţete, fiindcă îi explodase… Hm, hm… Deci: nevasta lui Josef s-a prins că era ceva în neregulă, şi nu cu Josef ca de obicei, ci cu gândacul, fiindcă avea trei metri şi cântărea aproape o tonă. De altfel, chiar şi Josef renunţase la luptă, în mod suprinzător, preferând să se aşeze la televizor zicând „Ştii ce? Ia mai dă-l şi-n gurile mă-sii.” Răgaz de care gândacul a profitat ca să se înmulţească prin diviziune, dând naştere la 8437 de alţi gândaci perfecţi şi identici cu el, de trei metri lungime şi o tonă greutate, veninoşi, zburători, înotători, săpători, săritori, cu cinci coarne şi opt perechi de gheare ca de tigru, cu zece tentacule având fiecare nenumărate ventuze ca nişte guri pline de rânduri de colţi ca de rechin şi de fildeşi veninoşi ca de ornitorinc, precum şi cu multe alte dotări, îmbunătăţiri şi însuşiri pe care Josef nu le-a mai contabilizat, fiindcă tocmai începea „Friends” la televizor şi era nerăbdător să afle dacă Ross i-a spus lui Rachel că Monica ştia că Phoebe credea că Joey auzise că Chandler nu aflase că Ross i-a spus lui Rachel că Monica ştia că Phoebe credea că Joey auzise că Chandler nu aflase că… Pe scurt, era un gândac admirabil, perfect adaptat vremurilor pe care le supravieţuim.

– Şi atunci care-i monstruozitatea? întrebă plictisit Daniil Harms, care tocmai se trezise pentru pişarea de la ora trei.

– Păi, tocmai aici vine faza cea mai tare. V-am zis că Josef l-a văzut în baie, dar, ca un scriitor de geniu ce sunt, am lăsat la urmă amănuntul definitoriu şi decisiv: l-a văzut în oglindă.

– Şi?

– Cum şi? L-a văzut în oglindă! Era el însuşi!

– Ete… Ce dacă l-a văzut în oglindă? Poate gândacul stătea în spatele lui, să-şi facă şi el repede freza înainte de a pleca la servici.

– Ei, da, stătea în curul lui! se supără Hašek. Habar n-ai de literatură. Nu mă mir că ai ajuns să cauţi monştri în Mongolia împreună cu mine! Auzi, freza… Păi gândacul nu prea are păr, fraiere!… Şi nici Josef!… Ei?!

Ceilalţi trei exploratori păreau marcaţi de forţa irezistibilă a acestui ultim argument zdrobitor. Era singurul mod de a-l face pe Hašek să-şi încheie istorisirea. Cu ocazia asta, Borges se ridică şi mai puse lemne pe foc, cu mişcări sigure, de orb, făcându-se că a confundat rucsacul lui Hašek cu un vraf de surcele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: