Coşmar cu o capodoperă


(G. F. Handel, portret de Heins, circa 1740)

(Familia, 2006)
„El e maestrul nostru al tuturor”. (Haydn, după audierea oratoriului „Mesia”)
„Nici un alt maestru nu are nevoie mai mult decât Handel, pentru a fi înţeles, să fie cântat şi bine cântat. Cine nu a auzit vreodată o bună interpretare a lui Handel poate cu greu să-şi facă o idee despre ce este el în realitate”. (Alfred Heuss)

Filarmonica de Stat din Oradea a programat pentru 22 decembrie 2005 un concert cu oratoriul „Mesia” (1741) de George Frideric Handel (1685-1759). Părea încă o abordare ambiţioasă, pe linia altor câtorva din recentele stagiuni, dar de la început e necesar să punctăm clar că a fost unul din cele mai ruşinoase acte pseudo-artistice cu care s-a desfătat urbea noastră. Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să menajăm ceea ce s-a petrecut, fiindcă a fost desfigurată una dintre capodoperele istoriei muzicii, iar publicul a fost înşelat asupra datelor concertului. Chiar şi cei care eventual s-au mai simţit o dată mândri de „evenimentul” la care au luat parte, fie implicaţi, fie ca simpli auditori, ar fi cazul să-şi reconsidere poziţia în lumina argumentelor următoare.
Ca s-o luăm metodic, aşa cum merită o capodoperă (chiar dacă atipică printre oratoriile handeliene), e de remarcat că afişul concertului spunea simplu: „G. F. Händel, Messias”. Trecând peste aspectul poate minor al grafiei germane a numelui autorului (Händel), deşi el însuşi semna Handel după ce s-a stabilit în Anglia la vârsta de 27 de ani, mai problematic e titlul de pe afiş, scris tot în manieră germană, deşi cuvântul are corespondent românesc bine cunoscut. Lucrarea s-a şi cântat în germană (nu cu textul originar englez, compilat din Biblie de Charles Jennens, ingeniosul şi prezumţiosul prieten şi colaborator al lui Handel). Asta ar fi sugerat că am putea avea de-a face cu versiunea reorchestrată discret de Mozart şi tradusă de van Swieten în 1789 – conform practicii de azi din Occident, unde şi limba în care se cântă are rostul ei pentru autenticitate şi înţelegere –, dar n-a fost aşa. De altfel, traducerea germană a lui Chrysander din perioada „cultului” handelian bombastic al epocii victoriene necesitase pe alocuri modificări ale muzicii, ca să se potrivească prozodiei uşor diferite.
Deci textul nu prea s-a înţeles (germana nu mai e la modă la noi). Mai mult, programul de sală nu oferea nici o informaţie referitoare la structura şi textul lucrării, cu excepţia unei „grave scăpări”: faptul că oratoriul e alcătuit din trei părţi. Fiindcă, oricât de incredibilă ar părea o astfel de lipsă de respect, capodopera lui Handel s-a cântat cam pe jumătate, iar partea a treia nu s-a cântat deloc, fără nici o explicaţie. Printre ovaţiile publicului neavizat, care nu citise nici fraza „demascatoare” din programul de sală, dar se arăta încântat că a mai bifat şi asta, stupoarea celor doi-trei care ştiau ce se petrecea a trecut neobservată. Nimeni nu şi-a cerut banii pe bilete înapoi fiindcă i s-au oferit doar „selecţiuni” din lucrare fără să fi fost avertizat. Aşa e în provincie.
Din cele 44 de piese ale celor două părţi precedente nu s-au cântat 11, mai ales din partea a doua, deşi multe sunt printre cele mai frumoase numere ale oratoriului şi în orice caz necesare structurii lucrării. Deşi în vremea Barocului nu exista conceptul nostru de versiune definitivă, lucrările fiind adaptate mereu potrivit condiţiilor fiecărei reluări, aceasta nu implica omisiuni atât de masive, ci mai mult transpoziţii ale unor piese conform interpreţilor disponibili. „Acţiunea” oratoriului „Mesia” tratează concis toată misiunea mântuitoare a lui Iisus Hristos: profeţiile, naşterea, învăţăturile, pătimirea, învierea, înălţarea, răspândirea creştinismului, învingerea morţii şi revenirea în glorie a lui Iisus. În acest context, omiterea întregii părţi a treia apare şi mai penibilă.

În ce priveşte calitatea interpretării ar fi multe detalii de reliefat; într-un cuvânt, imaginea de ansamblu a fost lipsită de orice viaţă, dramatism şi grandoare, contrar faţă de cum ar fi necesitat stilul baroc, Handel şi subiectul lucrării. În general, s-a cântat mecanic, numai ce e notat în partitură (contrar uzanţelor Barocului, pe care nu le mai detaliez iar pentru a nu cădea prea mult în pedanterie), totul sunând primitiv şi monoton, fără nuanţe şi accente (nu întâmplător au fost auditori care dormitau în sală). Evident, emisia sonoră a fost compromisă de modul modern de a orna cu vibrato (de multe ori prea amplu) pe toată durata sunetului – pe vremuri, vibrato era doar un ornament, ca şi trilul, aşa că generalizarea lui azi e ca şi cum am face tril pe toate sunetele şi pe toată durata lor. În plus, asta impietează asupra clarităţii texturii sonore, mai ales în muzica polifonică, întrucât înălţimile exacte ale sunetelor emise sunt mai mult ghicite.
Au fost însă licenţe faţă de partitură în aspecte în care ele nu se justifică, intenţiile autorului fiind clare, cum ar fi împărţirea rolurilor între concertino şi tutti în orchestră. Dinamica a fost arbitrară mai tot timpul şi nu s-a justificat nici adoptarea unui tempo mai rapid în secţiunea centrală a ariei „He was despised”, iar pe parcursul concertului tempo-urile au fost destul de lente. Acompaniamentul de continuo, care se realiza pe atunci la clavecin, a fost imitat timbral la o orgă electronică, dar nu s-a auzit aproape deloc. Etc, etc.
Nu e locul acum să mai detaliem încă o dată principiile de interpretare autentică a muzicii Barocului, reconstituite şi cizelate de câteva decenii de către muzicologii şi interpreţii occidentali. În mod mai edificator decât orice explicaţii, curioşii pot realiza audiţii comparate între ceea ce se tot practică în România şi, în cazul oratoriului „Mesia”, înregistrările dirijate de Andrew Parrott, Trevor Pinnock sau sir John Eliot Gardiner, considerate în general cele mai bune. Apropo, încă fix acum 20 de ani, în anul tricentenarului Bach-Handel, Ungaria prelua pe discuri de vinil „Hungaroton” înregistrarea „Philips” a lui Gardiner, cu corul „Monteverdi”, orchestra The English Baroque Soloists şi 6 solişti vocali formidabili. La noi, acest important curent muzicologic şi interpretativ încă nu a ajuns cu adevărat, aşa că să ne mulţumim din când în când cu Mezzo TV şi vreo două posturi de radio.
Revenind la concertul orădean, responsabilii săi sunt dirijorul Ludovic Bács, considerat de vreo 30 de ani specialistul României în muzica veche, obişnuita echipă de solişti pentru repertoriul vocal-simfonic (soprana Georgeta Stoleriu, altista Aura Tvarovska, tenorul Szilágyi Zsolt şi baritonul Gheorghe Roşu), precum şi Carmen Bocioc, care a pregătit corul Filarmonicii. Singura care s-a distins întrucâtva printr-o voce mai proaspătă (deşi tot cu timbru prea operistic), prin unele nuanţe şi ornamente „în stil”, precum şi, mai mult pe la început, prin necesara messa di voce în emisia sunetului a fost Aura Tvarovska. Ceilalţi nu (mai?) au lejeritatea vocală şi dinamismul necesare acestui stil.
Doar două mici detalii legate de interpretarea oferită de „specialistul” Ludovic Bács. După corul final al părţii I nu a făcut pauză, ceea ce dădea de presupus că va fi una singură, ca la un concert obişnuit – fie, n-ar fi fost răul cel mai mare. Dar după câteva minute, după ce a omis primul cor din deschiderea părţii a doua (impresionantul „Behold the Lamb of God”) şi după aria de alto care-i urmează, dirijorul s-a întors brusc spre sală şi a anunţat candid, în liniştea confuză (nimeni nu aplauda şi nu se ridica): „Pauză!” Iar înainte de celebrul cor „Halleluiah”, care încheie partea a doua (şi, în mod abuziv, concertul orădean), Ludovic Bács a făcut o pauză emfatică, de genul „acum vine hit-ul, pregătiţi-vă”. Ză best of Handel.
Oare aceşti oameni, înainte de a masacra o capodoperă şi de a induce în eroare publicul neinformat, au minima curiozitate de a mai vedea ce se mai petrece în lume în domeniul lor? Înseamnă oare pentru ei ceva schiţele abundente făcute de Handel de exemplu pentru grandiosul final al părţii a treia, „Worthy is the Lamb – Blessing and honour – Amen”? Dar faptul atestat că Handel a folosit la Londra şi corni în orchestră, dublând la octavă trompetele, ca în alte oratorii, de pildă „Solomon”? Dar practica obişnuită în epocă de a dubla cu orgă vocile corului, pentru siguranţă? Dar folosirea vocilor de copii şi de altişti? Eventual faptul că oratoriul „Mesia” a fost conceput pentru postul Paştelui şi se leagă mai mult de Paşte decât de Crăciun? Au răsfoit ei cercetările şi ediţiile lui Burrows, Larsen, Dean, Mann, Shaw sau Smither? Au observat judicioasa repartizare a „valurilor tonale” în desfăşurarea lucrării şi grupajele de piese ce se constituie astfel? Ce părere au de răspunsul lui Handel la felicitările adresate de lordul Kinnoul după premiera londoneză („Mi-ar părea rău dacă i-aş fi distrat, eu voiam să-i fac mai buni”)?
Ar mai fi extrem de multe de spus, dar nu mai e necesar. Imaginea acestui concert orădean e conturată suficient prin faptele citate. În zilele noastre, informaţia circulă din fericire mult mai uşor – ca punct de pornire, cei interesaţi de adevăratul oratoriu „Mesia” pot găsi pe Internet un excelent studiu sintetic asupra lucrării, realizat de David Vickers la http://www.gfhandel.org. În ce priveşte viaţa de concert de la Oradea, e evident că există zone repertoriale încă inabordabile cu adevărat, aşa că e preferabil ca, în locul unor astfel de concerte kitsch şi a ovaţiilor de autosuficienţă provincială, aceste lucrări să nu fie abordate deloc, decât atunci când ne vom dovedi toţi demni de ele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: