Simfonia a III-a de Enescu la Oradea


După aproape 90 de ani de la prima audiţie a versiunii revizuite, Simfonia a III-a în Do major op. 21 (1918, rev. 1921) de George Enescu (1881-1955) a ajuns pentru prima oară şi la Oradea, în concertul din 18 februarie al corului şi orchestrei simfonice ale Filarmonicii de Stat, sub bagheta lui Romeo Rîmbu (corul fiind pregătit de Lászlóffy Zsolt). Concertul a avut loc în sala Enescu-Bartók a Filarmonicii, aceeaşi care găzduise în 1927 prima audiţie absolută a Sonatei nr. 3 pentru vioară şi pian „în caracter popular românesc”, în interpretarea autorului acompaniat de Nicolae Caravia. O altă conexiune enesciană a concertului a fost şi faptul, de asemenea menţionat de dirijor în cele câteva cuvinte emoţionate cu care a prefaţat evenimentul, că apreciatul violonist Gabriel Croitoru, solistul Concertului de Brahms inclus în prima parte a programului (probabil ca „îndulcitor” al lucrării moderne), l-a cântat la vioara Guarneri care aparţinuse lui Enescu (e cunoscută preferinţa acestuia pentru viorile Guarneri faţă de mai mediatizatele Stradivari).
Romeo Rîmbu nu e la prima abordare repertorială ambiţioasă, lui datorându-i-se concerte orădene ce au inclus şi alte lucrări mari şi dificile, ca „Ritualul de primăvară” de Stravinsky sau Simfonia a IV-a „Romantica” de Bruckner. Astfel de provocări adresate deopotrivă muzicienilor filarmonicii şi publicului sunt mai mult decât binevenite, sunt chiar necesare pentru a menţine cât de cât un spirit viu şi un interes real faţă de muzica „mare”, bazate pe curiozitate şi nu pe rutină şi snobism. De aceea, simpla programare a ultimei simfonii enesciene terminate, cea mai grandioasă lucrare simfonică românească, e o performanţă în sine pentru instituţia orădeană (dincolo de idiosincraziile mai vechi ale unor filarmonişti faţă de muzica românească), chiar dacă această programare s-a produs atât de târziu (de altfel, chiar publicarea partiturii a fost postumă, în 1968!). Ce-i drept, capodopera lui Enescu se cântă rar şi în marile centre muzicale ale ţării, ca să nu mai pomenim de restul lumii, deşi e una din marile simfonii ale repertoriului universal.
Concertul orădean a necesitat o mobilizare în plus prin aducerea a 18 muzicieni de la Facultatea de Muzică şi de la Cluj pentru a asigura unele din instrumentele suplimentare prevăzute de partitură. Lucrarea necesită într-adevăr o orchestră enormă, dar nu numai pentru efecte de masivitate şi forţă (deşi ele nu lipsesc), ci în primul rând pentru multitudinea de nuanţe şi texturi, unele de un rafinament şi o delicateţe uluitoare (sau chiar sugerând sonorităţi ale muzicii electronice din deceniile următoare), pe care le generează imaginaţia sonoră şi genialitatea de orchestrator ale lui Enescu. Viziunea e şi ea grandioasă, prima parte având şi un caracter „cosmogonic” ce aminteşte de începutul Simfoniei a IX-a de Beethoven şi de al celei a lui Bruckner, a doua e un fel de „scherzo” dramatic, dar în formă de sonată, iar finalul e o încununare paradisiacă, o topire a contrariilor în adevăr şi frumuseţe. Toate acestea, coroborate şi cu faptul că Enescu a compus-o în anii Primului Război Mondial, invită la comentarii personale, programatice, psihologice şi filozofice, dar chiar dacă orice muzică adevărată se naşte în fond nu in abstracto, ci tot din contingenţe sufleteşti, ele nu pot avea totuşi importanţa unui „scenariu”, aşa că, deşi în primă fază se poate aproxima că arta „imită” viaţa, într-o lucrare artistică de calitate viaţa „imită” arta. E cam ca în acea parabolă Zen care se poate potrivi prin analogie chiar părţilor acestei simfonii şi cu care se încheie în fine această paranteză: înainte de iluminare, munţii sunt munţi, râurile sunt râuri; când intri pe calea iluminării, munţii nu mai sunt munţi, râurile nu mai sunt râuri; iar după iluminare, munţii sunt munţi, râurile sunt râuri.
Deşi muzica simfoniei e foarte complexă la analiză, în primul rând din cauza variabilităţii tipic enesciene a temelor, mai mult nişte profiluri tematice generale, fapt ce-i conferă o aparenţă improvizatorică, ea nu e de fapt dificilă pentru ascultătorul atent şi sensibil, contrar prejudecăţilor comode (de aceea au tot recurs probabil unii la analogii literaturizante nefondate cu „Divina comedie”). Dar construcţia simfoniei e foarte unitară, nu numai prin corespondenţele tematice între părţi, ci şi prin sentimentul de evoluţie pe care-l sugerează şi, dincolo de gama foarte diversă de stări şi nuanţe sufleteşti, prin fundalul predominant de lirism, frumuseţe şi bună-cuviinţă tradiţional românească, chiar mai profund decât folclorismul arhicunoscut al Rapsodiilor. Se mai adaugă, bineînţeles, şi structurile modale (căci nu e vorba de un Do major clasic, ci mai ales de modul „acustic” pe Do, cu subton şi cvartă mărită), deşi tratate şi în limbajul armonic şi orchestral occidental ca să fie universal accesibile (şi ca să se străduiască încă şi azi unii să caute cu orice preţ, pentru confortul lor, în această muzică atât de personală, analogii şi chiar influenţe din Richard Strauss, Mahler, Debussy şi Stravinsky, dacă nu chiar ciclicitatea lui Liszt, Berlioz şi Franck).
Bineînţeles, concertul orădean ar fi necesitat o sală mult mai mare şi cu o acustică mai bună, în care sunetul să se desfăşoare (vorba lui Celibidache) şi în care monumentalitatea lucrării să poată fi mai bine pusă în valoare. Poate atunci şi ansamblul ar fi sunat uneori mai coeziv, mai legat, mai ales în privinţa unor alămuri, eufonia fiind o cerinţă majoră a muzicii enesciene. Bineînţeles, la repriza părţii a doua, care coincide cu apogeul urgiei, nu s-a realizat indicaţia din partitură („les cuivres debout”), dar poate că nici nu era necesar în această sală şi cu această acustică (apropo de unii maeştri din orchestrele de pretutindeni, Pascal Bentoiu relatează în excelentul său volum „Capodopere enesciene” că n-a văzut niciodată realizat acest deziderat, nici la filarmonica bucureşteană dirijată de Mihai Brediceanu, deşi acesta îl ceruse, dar că alămurile din Orchestre de Paris sub bagheta aceluiaşi s-au ridicat instantaneu fără să li se ceară, efectul sonor fiind cutremurător).
Dar evenimentul în sine rămâne şi e de apreciat, aşa cum şi publicul (care n-a fugit la pauză ca alte dăţi înaintea unor lucrări mai puţin populare) l-a apreciat prin salve de aplauze, adresate (sperăm) nu simplei aglomerări „cantitative” de muzicieni pe podiumul de concert, ci frumuseţii acestei muzici, deşi moderne, şi efortului interpreţilor. Deci e un bun început, să vedem continuarea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: