Există genii: David Parsons


(Familia, 2010)

Cum va fi privită această perioadă în tratatele de istorie a muzicii de peste o sută de ani? Ce vor crede despre noi strănepoţii noştri? Care vor considera ei că e curentul muzical definitoriu pentru epoca noastră? Avem oare compozitori reprezentativi pe care ei să-i reţină şi să-i asculte ca pe nişte clasici? O sută de ani reprezintă totuşi o durată suficient de comodă pentru a decanta valorile din perdelele de fum şi de subiectivitate. Dacă ne uităm doar la cele câteva secole mai recente, cele în care s-a produs muzica ascultată cât de cât în concertele noastre (e vorba aici, deocamdată, de muzica „mare”, „cultă”, „artistică”, devenită între timp academică), fiecare început de secol are un profil stilistic clar şi e dominat de personalităţi componistice uriaşe şi incontestabile. La 1600 erau barocul incipient, Giovanni Gabrieli şi Monteverdi; la 1700, barocul târziu, Vivaldi şi Corelli, urmaţi în câţiva ani de Bach şi Handel; la 1800, clasicismul, cu Haydn şi Beethoven; la 1900, lucrurile încep deja să se complice, din cauza divergenţelor stilistice, dar putem încă aproxima că impresionismul, Debussy şi Ravel definesc începutul de secol XX (înainte de Schönberg, Stravinsky şi Bartók). Şi oricum, dincolo de unele neînţelegeri de moment, după o sută de ani fiecare dintre aceştia se bucura cu siguranţă de consideraţia pe care opera sa o merită.
Dar în secolul trecut, mai ales după Al Doilea Război Mondial, s-a ajuns la o adevărată schizofrenie stilistică, la un peisaj muzical babilonic, cu universuri paralele de muzici radical diferite. Pe de o parte, în lumea muzicală academică, din ce în ce mai automarginalizată şi mai închistată în morgă şi elitism ermetic, se exhibă doar pentru iniţiaţi tot felul de „isme” cu sisteme componistice arbitrare, de dragul originalităţii cu orice preţ, sau se caută justificări la experimente aflate la limita suportabilului. Pe de altă parte, muzica de divertisment s-a distanţat din ce în ce mai mult de procedeele care o mai făceau coerentă şi expresivă, ajungând la rudimentele hip-hop-ului şi ale muzicii dance de azi. Situaţia actuală e fără precedent în istorie, dacă ne gândim doar la faptul că acum 150 de ani, să zicem, muzica de dans era valsul, iar Brahms îl admira pe J. Strauss-fiul, sau că Mozart şi Beethoven au scris şi ei, pentru contemporanii lor, muzică de dans, în stilul lor obişnuit şi îngrijit. Azi, muzica de dans e remixată de DJ-i, cu un ritm de percuţie continuu şi abrutizant, peste câteva resturi de sunete electronice fără armonie, fără bas, fără nimic. Sunt doar câteva exemple dintr-un noian ameţitor de curente, stiluri, maniere, experimente, „industrie muzicală” şi comerţ (şi n-am pomenit de manele, rock-ul cu diferitele lui orientări, jazz, world music, fusion, pop-ul mai mult sau mai puţin imbecil etc., etc.).
Deci, în acest climat polistilistic şi eclectic, mai există compozitori geniali? Sau geniul e apanajul secolelor trecute, la adăpostul comod al trecerii timpului? Sau e o invenţie romantică idealizantă, fără legătură cu realitatea? Suntem de acord ce înseamnă de fapt compozitor genial? Deocamdată, acceptând totuşi termenii discuţiei fără a-i putea defini, să admitem că Bach, Mozart şi Beethoven sunt geniile muzicii, fiindcă aproape tot ce au compus la maturitate e de cea mai înaltă valoare. Ar mai fi apoi acei mari compozitori care au fost de multe ori atinşi de geniu, ca Handel, Haydn, Schubert, Brahms, Wagner, Mahler sau Bruckner. Dar care sunt geniile vremii noastre? Dutilleux, John Adams, Tavener, Rautavaara, Arvo Pärt, Sofia Gubaidulina, Philip Glass? În afara unui cer restrâns de specialişti, aceste nume, deşi lăudate de critici, trezesc doar întrebarea „La ce echipă joacă?”. Cam atât despre impactul acestora asupra publicului. Fiindcă, fără a cădea în populisme, să admitem încă faptul că muzica se adresează totuşi unui public, chiar dacă popularitatea nu e neapărat un indiciu al valorii (mai nou e chiar invers). Până şi „neînţelesul” Beethoven şi-a avut publicul lui entuziast, uneori chiar numeros, deşi nu se compară din acest punct de vedere cu Beyoncé, dar muzica lui e evident incomparabilă cu a ei. N-ar fi însă păcat să fim reţinuţi de istoria muzicii drept epoca lui Beyoncé?
Şi-atunci, poate că mijloacele de expresie ale tradiţiei muzicale europene „clasice” şi-au epuizat resursele, luând-o pe o direcţie greşită. Poate că peisajul muzical „academic” de azi e anchilozat în trecutul perceput şi-acela deformat şi în prezentul mecanicizat, pentru că a uitat să vorbească şi pe limba inimii publicului. Poate că s-a îmbâcsit de propria autosuficienţă şi a uitat că „arta ne cere să nu stăm pe loc” (Beethoven). Nu cu jocuri nebuneşti fără finalitate şi ecou, pretinse experimente, ci cu explorarea continuă a lumii sunetelor şi a sufletului. De exemplu, în loc să tortureze instrumentele acustice din orchestra simfonică (în forma în care s-a constituit ea acum vreo sută de ani) pentru a obţine noi sonorităţi bizare care să mascheze lipsa de substanţă muzicală şi sufletească a lucrărilor lor, de ce nu-şi pun compozitorii contemporani academici întrebarea: ce ar face Bach dacă ar trăi azi? Ar chinui tot clavecinul şi clavicordul, punându-le pe corzi hârtiuţe şi bucăţi de cauciuc, cum făcea John Cage cu pianul, sau ar experimenta instrumentele electronice? Bach era un om curios, la bătrâneţe a încercat primele piane, iar instrumentul lui preferat, orga, era unul dintre aparatele cele mai complexe şi avansate tehnologic din vremea lui. Nu l-ar reţine nimic de la a folosi sintetizatoarele sofisticate de azi, unele ajunse la performanţe timbrale inimaginabile până acum doar câţiva ani. Iar evoluţia pe plan organologic poate stimula şi ea într-o anumită măsură evoluţia gândirii muzicale. Chiar dacă timbrele neobişnuite nu trebuie să fie un scop în sine sau o diversiune de la esenţa compoziţiei respective, ele pot stimula geneza unor concepţii muzicale originale, atunci când există talent şi gândire muzicală, evident.
Este cazul muzicii electronice (al celei de calitate, fiindcă şi aici proliferează o pletoră de muzicieni mai mărunţi şi chiar de veleitari mişunând printre picioarele câtorva coloşi ca Vangelis, J. M. Jarre şi Klaus Schulze – apropo, aceştia din urmă, culmea, umplu şi stadioane şi săli la concertele lor). Deşi există şi aici o multitudine de curente, e elocvent deocamdată, în acest context, mai ales subgenul Ambient, fiindcă e o ilustrare a modului în care dezvoltarea unor instrumente noi se stimulează reciproc cu evoluţia unui nou mod de a concepe muzica. Cu rădăcini diverse, în futurismul de acum o sută de ani, în Satie, în experimentele lui Cage, în minimalismul lui Glass şi Steve Reich, în muzica electronică academică a lui Stockhausen, în rock-ul psihedelic al grupului Pink Floyd, în muzica New Age şi mai ales în Brian Eno, acest curent muzical nu e încă parte din „main stream”, deşi e bine văzut de critică, îşi are publicul lui fidel şi consistent, iar influenţele lui s-au făcut simţite la mulţi artişti şi în alte genuri. Atmosfera „spaţială”, statică şi contemplativă, mai ales prin isoane şi alte pedale, precum şi accentul principal pe calitatea timbrală a sunetelor şi a texturilor sonore în detrimentul unei aglomerări de evenimente sonore ca în muzicile clar tematice, fac ca astfel de compoziţii să fie ori doar un fundal („ambient”, „elevator music”), fie, în cazul auditorului pregătit şi atent, dar şi al unei piese valoroase, declanşatorul unei atitudini de tip Zen, de explorare interioară detaşată a peisajelor sonice („soundscapes”) tipice acestui stil. Probabil de aceea astfel de piese nu sunt pentru oricine, fie că ne referim la compozitori, fie la auditori.
Printre cei mai valoroşi reprezentanţi ai acestui stil se află compozitorul şi producătorul neozeelandez David Parsons, un fost baterist de jazz-rock, influenţat puternic de Ravi Shankar şi de muzica şi spiritualitatea Asiei de Sud-Est şi ale cărui 14 albume de Electronica Ambient de până acum au întrunit elogiile, de multe ori chiar superlative, ale criticilor şi publicului. Unele albume ale sale mizează din plin pe culoarea locală, exploatând electronic sau chiar inserând înregistrări de gamelan indonezian sau incantaţiile cu armonice inferioare ale unor călugări budişti tibetani din exil. Dar cele mai bune, după modesta mea părere cel puţin „Himalaya”, „Dorje Ling” şi „Yatra”, pot fi considerate lejer capodopere în acest gen (şi nu numai) şi lucrări de o ţinută spirituală deosebită. Pentru a le savura e nevoie doar de calm interior şi de răbdarea de a explora calitatea timbrală a fiecărui sunet, e un alt mod de a asculta şi de a concepe muzica, facilitat enorm de noile sintetizatoare cu tonuri evolutive; astfel, efectul ca de transă, de o frumuseţe indescriptibilă, e asigurat. Aşa că în aceste vremuri agitate de arbitrar, banalitate şi urâţenie, elevaţia spirituală a unor astfel de muzici poate fi o lumină călăuzitoare. E oare Parsons un muzician genial? Cu siguranţă a fost atins de geniu cel puţin în câteva piese, dacă geniu înseamnă a-l ridica pe auditor deasupra condiţiei sale obişnuite, mai ales dacă o faci cu mijloace artistice atât de simple în esenţă. Aparent, e surprinzător de simplu să compui o astfel de muzică, de aceea e şi atât de greu să compui o astfel de muzică de calitate dacă n-ai un reper (o spune autorul materialului pentru patru albume de Electronica Ambient româneşti). „Marile adevăruri sunt simple, dar ajungi la ele doar după ce te hrăneşti cu esenţe” (Brâncuşi).
Poate că această muzică a apărut prea devreme, dacă ne uităm la peisajul dominant la ora actuală, ca şi cea a lui David Hykes sau a Lisei Gerrard (aceştia sunt cazuri speciale prin accentul pus pe vocalitate, dar cel puţin la fel de valoroşi). Sau poate că nu. Poate că e exact memento-ul de care aveam nevoie mai mult decât oricând, ca să ne amintim că muzica nu e o carieră, nu e o meserie, nu e o rutină, nu e o industrie, nu e un show, nu e un privilegiu, nu e o distracţie, nu e o afacere, ci rostul muzicii e să ne facă mai buni, să ne ridice deasupra a ceea ce suntem de obicei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: