După 90 de ani – Simfonia a III-a de Enescu


Se foloseşte cu atâta lejeritate expresia „concert eveniment”, încât pentru seara de joi ar trebui inventat un alt termen, care să sugereze ceva din importanţa acestui concert vocal-simfonic al Filarmonicii orădene. Nu de dragul unor laude fără substanţă şi rost, mai ales că nu foarte multe concerte orădene arată cu adevărat emoţie, seriozitate şi cunoaşterea stilului compoziţiilor respective, dar realizările certe, acelea câte sunt, merită apreciate. Nu e puţin, mai ales pentru un oraş de provincie ca Oradea, un concert cu Simfonia a III-a în Do major (1916-1918, revizuită în 1921) de George Enescu (1881-1955). A fost prima interpretare la Oradea a acestei lucrări monumentale şi complexe, cea mai grandioasă compoziţie simfonică românească şi una dintre marile simfonii ale repertoriului universal.
În prima parte a serii, marele violonist Gabriel Croitoru a oferit o versiune sensibilă a cunoscutului Concert pentru vioară de Brahms, cântând pe vioara Guarneri del Gesu care i-a aparţinut lui Enescu. La pupitrul dirijoral s-a aflat Romeo Rîmbu, care a mai manifestat iniţiative ambiţioase, abordând la Oradea lucrări mari şi dificile („Ritualul primăverii” de Stravinsky, Simfonia a IV-a de Bruckner etc.), iar corul Filarmonicii a fost pregătit de Lászlóffy Zsolt. Pentru completarea unor instrumente suplimentare cerute în Simfonia a III-a de Enescu s-a apelat la 18 muzicieni de la Facultatea de Muzică şi de la Cluj, iar corul a fost nevoit să cânte din balconul sălii, neîncăpând pe podiumul de concert deja aglomerat. Lucrarea necesită o orchestră enormă, dar nu numai pentru efecte de masivitate, căci imaginaţia sonoră şi genialitatea de orchestrator ale lui Enescu generează o multitudine de nuanţe şi texturi, unele de un rafinament şi o delicateţe uluitoare sau chiar sugerând sonorităţi ale muzicii electronice din deceniile următoare.
S-au făcut de prea multe ori analogii literaturizante deplasate între Simfonia a III-a de Enescu şi „Divina Comedie” a lui Dante, de bună seamă de către cei care nu sunt atenţi la muzica lucrării, care n-are nevoie de suporturi şi pretexte exterioare. Ea pare o imensă improvizaţie prin variabilitatea tipic enesciană a temelor, mai mult nişte profiluri tematice generale, dar construcţia lucrării e extrem de unitară, deşi paleta stărilor sufleteşti e diversă. Dar nici chiar culminaţiile tragice din partea a II-a nu pot şterge ambianţa predominantă a unui fundal sufletesc de bună cuviinţă, de lirism, de frumuseţe.
Poate că acesta e elementul de spiritualitate românească mai caracteristic acestei lucrări şi stilului matur al lui Enescu, dincolo de structurile modale (dizolvate însă într-un limbaj armonic occidental) şi chiar dincolo de folclorismul Rapsodiilor. Şi poate de aceea nici nu e dificilă pentru auditorul atent, contrar prejudecăţilor (fapt dovedit de salvele de aplauze de la final), căci Simfonia a III-a, deşi modernă, rămâne o muzică de mare frumuseţe. Ar fi necesitat, ce-i drept, o sală mai mare şi cu acustică mai bună, în care sunetul să se desfăşoare şi să se lege mai bine, precum şi uneori o grijă mai mare la coeziunea eufonică a ansamblului, mai ales în privinţa unor alămuri. Detalii despre acest concert excepţional vor urma în revista „Familia”.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: