Grigore Leşe – „Aşteptând Crăciunul”


(Familia, 2010)

Acest text nu e, de fapt, o cronică de concert. S-ar cuveni, oare, să se relateze în stilul de dare de seamă al presei un fapt artistic ce transcende însăşi noţiunea de concert? Despre ce vorbim aici: unele dintre aceste cântări sunt vechi de mii de ani. O demonstrează simplitatea lor esenţializată, de nestemată arhişlefuită, structura lor oligotonică (pentatonică sau chiar cu mai puţine note), caracterul viguros, la antipodul pseudo-smereniei plângăcioase exhibate azi, şi chiar textele cu tematică pre-creştină. Unii vorbesc cu uşurinţă, uneori, despre „colindele pre-creştine”, trecând din goana gurii peste această realitate colosală: în lumea satului românesc au supravieţuit până azi unele muzici din antichitate!


În câte locuri din Europa se mai petrece aşa ceva? Nu ştiu şi nici nu are importanţă acum, doar n-o să cădem în protocronisme  şi tracisme absurde gen Napoleon Săvescu, dar ar fi bine să ieşim şi din cloaca de autodenigrare şi de kitsch în care ne complăcem. Cântecele de stea gen „O, ce veste minunată” făcute de dieci, preoţi şi învăţători nu sunt colinde, folk-ul leşinat al lui Hruşcă nu e colindă, corurile bisericeşti armonizate tonal în stilul secolului XIX apusean nu sunt colinde, cântecele negro spirituals şi „Jingle Bells” nu sunt colinde. Nu idealizez lumea satului, fiindcă vechea civilizaţie a cam dispărut şi de acolo, dar tot e uimitor că urmele ei au putut fi încă înregistrate şi studiate de Bartók, Brăiloiu şi alţi etnomuzicologi ulteriori (a se vedea, de exemplu, volumul excelent al lui Iosif Herţea, „Colinde româneşti – antologie şi tipologie muzicală”, ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti 2006).
Legăturile unor colinde româneşti cu Saturnaliile romane celebrate între 17 şi 23 decembrie şi cu sărbătoarea Soarelui Neînvins din mithraism sunt evidente. De altfel, solstiţiul de iarnă a fost o sărbătoare esenţială în toate civilizaţiile străvechi, peste care biserica a suprapus mult mai târziu Naşterea Domnului, iar semnificaţiile simbolice ale colindelor şi corelaţiile uneori extraordinare extrase în studiile lui de către Vasile Lovinescu merită o aplecare mult mai atentă decât ar permite spaţiul şi prilejul de faţă.
Să observăm încă doar un fapt, sub titlu de ipoteză personală în sprijinul eventualei vechimi chiar şi mai mari a unor colinde: există un ciclu de colinde de june care relatează vânarea unui leu foarte stricător pentru comunitatea umană. Când au trăit lei pe la noi? În vremea lui Alexandru Macedon, ultimii lei mai supravieţuiau sporadic în câmpiile Greciei, dar leul nostru mai nordic, din colinde, vine sau e găsit de voinic sus la munte. Să fie oare vorba de amintirea îndepărtată, transmisă oral şi ritualic, a leului de peşteră (Panthera spelaea) care se adăpostea în grote şi a trăit şi pe la noi până acum 10.000 de ani?

Deci, în 16 dec. a revenit la Oradea Grigore Leşe, de data asta pe scena Filarmonicii şi în organizarea Primăriei şi a Casei de Cultură a Municipiului, acompaniat doar cu o cobză (kithara cu care-şi însoţeau dacii soliile şi ceremoniile) şi o dobă, împreună cu un grup de voci feminine tinere şi excepţionale, a căror comparare cu sonoritatea şi calibrul Lisei Gerrard, una din cele mai mari cântăreţe ale lumii, nu e deloc deplasată: Doina Lavric, Teodora Şerban, Zamfira Mureşan, Lenuţa Purja şi Lorena Nechifor. Costumele lor stilizate păreau coborâte de pe Columnă, iar concertul, intitulat „Aşteptând Crăciunul”, asemenea unui album al lui Leşe de acum câţiva ani, a fost ca de obicei o experienţă artistică de vârf, îmbinare de cânt, happening şi curs teoretic şi practic de autenticitate şi emoţie.
Grigore Leşe e un ţăran lăpuşan care păstrează vie adevărata muzică românească străveche, dar care a făcut şi Conservatorul la Cluj, a ajuns doctor în muzică şi realizator de emisiuni TV la Bucureşti („La porţile ceriului”) şi a uluit planeta cu cântul său. Deci, pe lângă faptul că are viu în el filonul tradiţiei chiar de la sursă, Leşe a găsit în el şi ambiţia de a-şi instrui muzicalitatea nativă şi inteligenţa francă de a spune lucrurilor pe nume. Câţi mai pun ca el degetul pe rana conformismului nostru de zi cu zi, a mercantilismului, a imposturii şi invidiei pretinşilor artişti, a coafurilor şi tocurilor cui ale „privighetorilor folclorului nostru”, a prostului gust şi a lipsei de cuviinţă în general?
Chiar dacă unii de-abia acum l-au descoperit şi poate încă n-au priceput chiar totul, e un semn de mare bucurie că sala Filarmonicii a fost arhiplină, iar publicul a fost emoţionat profund şi încântat. Nu suntem pierduţi, adevărul e încă ascuns în noi, sub straturi de manele şi politicianism euro-atlantic. Fără a ne pretinde mai grozavi ca alţii, dar nici mai proşti, suntem aici, inclusiv muzical, de mii de ani, iar pentru noi adevărul şi emoţia sunt mai prezente nu în „Jingle Bells”, ci în „Mă luai, luai”. Ăştia suntem.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: