Scena cu elefantul roz


Ho, ho, ho! După introducerea obligatorie în atmosfera de sărbători, asezonată cu pseudo-colinde gen „O, ce veste minunată” şi „Jingle Bells”, putem trece la subiect. E vorba de un film de acum şase ani, dar ce înseamnă şase ani la scara Universului? Programele din această perioadă ale tembeliziunilor duhnesc de avalanşa de „filme de Crăciun”, a căror dulcegărie e întrecută doar de convenţionalismul şi falsitatea lor.
Dar printre ele am văzut programat, stingher, filmul lui Terry Zwigoff „Moş Crăciun cel rău” („Bad Santa”), după scenariul fraţilor Coen. De ce merită să discutăm despre această comedie neagră? Pentru că ea e un bun test pentru vitalitatea sufletelor şi minţilor noastre. Fiind atât de provocatoare (dar cu rost, nu de dragul provocării), ea a divizat publicul: unii o înjură oripilaţi de vulgaritatea şi violenţa ei, alţii, mai treji şi mai vii, au sesizat că în realitate e un film cu mesaj creştin autentic şi convingător, ceea ce e atât de rar.
E povestea unui hoţ, fost puşcăriaş: Willie (Billy Bob Thornton într-o interpretare de zile mari). El şi-a găsit un servici sezonier, de Moş Crăciun care trebuie să distreze copiii într-un mall, şi se asociază cu prietenul său, piticul Marcus (Tony Cox), angajat acolo ca elf. Cei doi plănuiesc de fapt o nouă spargere la magazin, interferând cu suspiciosul şi lacomul şef al pazei (Bernie Mac), iar între timp Willie cunoaşte şi e găzduit de un puşti gras, timid şi agasant (Brett Kelly), care locuia doar cu bunica lui senilă.
Problema e că Willie e dezgustat de tot şi de toate, e alcoolic, violent şi depravat, iar mizantropia şi ura lui inclusiv faţă de sine însuşi sunt de fapt o stare tragică, aşa că dincolo de umorul grobian al înjurăturilor şi al situaţiilor penibile, te poţi întreba ce e comic aici. Din fericire, Willie nu e chiar resemnat de tot, violenţa lui e un semn pervertit al nemulţumirii şi poate al dorinţei inconştiente de mai bine, de respect şi de iubire. Salvarea lui începe treptat şi imperceptibil prin relaţia amoroasă cu barmaniţa Sue (Lauren Graham) şi prin straniul rol involuntar de tată surogat pentru puştiul trist, enervant şi însetat de iubire.
N-o să povestesc tot filmul, bineînţeles, fiindcă ar fi păcat de răsturnările de situaţie şi de modul surprinzător prin care se înfăţişează evoluţia şi respectiv involuţia sufletească a diferitelor personaje. La prima vizionare am fost şi eu luat de valul pudibonderiei şi dezgustat de stratul superficial de mizerie în care e ambalat filmul, dar trecând de el apare adevăratul spirit creştin: iubirea aproapelui, creştere sufletească, dăruire până la sacrificiu. Sunt vorbe mari şi golite de conţinut pentru mulţi, aşa că e cu atât mai remarcabil modul credibil, actual şi neostentativ în care acest film le ilustrează.
Dacă până şi Willie a putut, oricine poate. Crăciunul şi creştinismul nu sunt despre cumpărături, cârnaţi, băutură, brad, Crăciuniţe, reni, popi, pastori şi predici, în timp ce săracii mor de foame şi de frig, iar disperaţii tac în singurătate. Chiar şi Hristos, când era pe Pământ, stătea la masă cu colectorii de taxe, cu prostituatele şi alţii blamaţi de „cei drepţi”, fiindcă El zicea că nu cei sănătoşi, ci bolnavii au nevoie de doctor. Sănătate!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: