O ţară tristă, plină de umori


Duminică avem o şansă de a ne influenţa viitorul, dacă ne pasă. Dacă nu, putem zace încă o zi la tembelizor cu berea în mână, înjurând împrăştiat pe toată lumea că nu se face nimic. Deci, presupunând că avem cap pentru altceva decât ca să nu ne plouă în gât, e de aşteptat că vom vota. Să vedem oferta. Cel mai comod e să zicem că toţi sunt la fel şi nu merită să fie preşedintele României. Parţial aşa e, nu prea merită, dar nu toţi sunt chiar la fel, iar o opţiune e necesară şi într-un fel obligatorie, pentru că lipsa noastră de la urne dă greutate mai mare pseudo-opţiunii celor cumpăraţi, prostiţi sau îndoctrinaţi.
Asta e, oamenii de valoare şi de bun simţ nu se înghesuie nici pe buletinele de vot, nici la urne, dar ceilalţi se înghesuie. Vorba unuia, răul proliferează fiindcă oamenii buni nu fac nimic. Clasa politică arată în halul ăsta pentru că nu prea s-au infiltrat în sistemul mafiot oameni de calitate. Până ce locurile şi demnităţile nu se vor mai cumpăra cu bani şi influenţe de culise, luăm din ce ni se oferă.
Ioan T. Morar spunea că un blestem al României e că e nevoită să aleagă răul mai mic, nu binele mai mare. E şi deviza acestor alegeri prezidenţiale, în care un mic exerciţiu de comparaţie şi eliminare ne aduce mai aproape de răul mai mic. Întâi, să dăm la o parte candidaţii „mici”, fără şanse la turul al doilea: fără să le arătăm lipsă de respect, fiindcă până la proba contrarie pot fi oameni buni, dar România nu va avea prea curând un preşedinte ungur, nici unul ţigan (mai ales dacă acesta din urmă e atât de timorat de cerinţele exprimării publice).
De crizele de autoritate parvenistice ale lui Becali, creaţie a marelui sforar pesedist Hrebenciuc, sau de calomniile securistice ale lui Vadim presupunem că nu poate fi vorba, decât dacă ţara lui Urmuz ar fi apucată brusc şi prin absurd de un acces tragicomic de masochism şi vrea neapărat un bâlci sinistru. Arogantul Oprescu, care cică e independent, e probabil doar încă o încercare iliesciană de a juca la două capete, de pe vremea când Geoană îi sufla şefia partidului şi era „prostănac”, aşa că trebuia să i se ia din voturi pentru o negociere în turul doi şi ca să simtă cine e şeful.
Chiar, cât a progresat tânărul Geoană, de la statutul de prostănac până la primirea „ştafetei” cu care îl gratula Iliescu la depunerea candidaturii! Dar cum să pretindem consecvenţă şi onoare la comunişti? Noi ştim că Geoană are prieteni în America, mai ales de când a ieşit socialistoidul Obama, dar chiar nu contează amintirile poporului român despre dictatura criminală comunistă de care au profitat inclusiv unii fii de generali, sau unii prim-secretari care azi pozează în politicieni versaţi? Nici mineriadele, nici inventarea baronilor locali? Iar Crin are şi el prietenii lui, dar frazeologia nu ţine loc de liberalism autentic, iar conexiunile cu diverşi moguli cu fapte prescrise sau care s-au împroprietărit pe creanţe ale statului nu sună deloc bine.
Ce rămâne? Răul mai mic, care are şi el nişte prieteni, nu e nici el sfânt, mai trage la măsea şi e cam din topor, dar a condamnat de bine, de rău comunismul şi n-a cedat la şantajul mogulilor securistico-mediatici. Dacă nu pot fi mai buni, măcar să fie mai puţini.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: