Unico Willem van Wassenaer, sau Despre lenea muzicologică


Unico_Wilhelm_van_Wassenaer-Obdam_door_George_de_Marees_1697-1776

(Familia, 2004)
În timpul acestui binemeritat hiatus dintre stagiuni, să ne amuzăm puţin cu unul din cele mai crase exemple de comoditate din lumea muzicii. Muzica e, nu-i aşa, o lume aparte, cu trăiri excepţionale şi uneori cu acces la realităţi situate cu mult deasupra rigorii atât de banale şi bunului simţ, elementar nu numai pentru editori şi muzicologi, dar chiar pentru orice om, cică. Iar cum pe meleagurile noastre informaţiile circulă uneori, nu se ştie de ce, cu altă viteză, se putea auzi din când în când pe la radiourile noastre vorbindu-se încă pînă prin anii 1990 despre fermecătoarele Concerti armonici de Pergolesi. Adică la vreo zece ani după restabilirea adevărului, ca-ntr-o poveste poliţistă, de către muzicologul olandez Alfred Dunning.
Mai bine de 200 de ani, toată lumea muzicală (inclusiv Stravinsky) a admirat verva italiană a acestui set de şase concerte anonime, atribuite lui Giovanni Battista Pergolesi, popularul autor al micii opere comice „Slujnica stăpână” (o apariţie destul de frustă şi „democratică” în contextul stilului sever şi nobil al barocului târziu). Din păcate pentru generaţiile de adepţi ai potrivelii, adevărul e altul şi e mult mai interesant. Mai ales când ne gândim un pic la surprinzătoarea condiţie anonimă a autorului unor lucrări de mare valoare şi succes.
Iniţial, cele şase Concerti armonici au fost atribuite de fapt editorului, violonistului şi impresarului italian Carlo Ricciotti (c1681-1756), doar ulterior fiind incluse în ediţia lucrărilor lui Pergolesi şi reintitulate (de ce?) Concertini. Admiraţia (pentru Pergolesi) cu care au fost înconjurate apoi timp de vreo sută de ani a fost încununată de însuşi Stravinsky prin includerea în suita „Pulcinella” a unei Tarantella bazate pe ultima parte din Concerto armonico nr. 2.
Dar, în 1980, muzicologul olandez Alfred Dunning a dat peste partitura originală a acestor concerte în biblioteca palatului din Twickel, Olanda. Prefaţa era scrisă chiar de către enigmaticul autor. Iat-o: „Partitura concertelor mele, gravată de signor Ricciotti. Aceste concerte au fost compuse la date diferite între 1725 şi 1740. Când au fost terminate, le-am dus la adunarea muzicală organizată la Haga de dl. Bentinck, de mine şi de câţiva domni străini. Ricciotti a cântat la vioara I. Ulterior, i-am permis să facă o copie a acestor concerte. Când toate cele şase (copii – n. n.) au fost gata, el a cerut permisiunea să le graveze. În faţa refuzului meu, a obţinut ajutorul d-lui Bentinck, la a cărui insistenţă intensă am cedat în cele din urmă, cu condiţia ca numele meu să nu apară nicăieri pe exemplarele copiate şi ca el (Ricciotti – n. n.) să-şi pună numele său pe ele (în calitate de copist? – n. n.), ceea ce a şi făcut. Dl. Bentinck a vrut să-mi fie dedicate mie; am refuzat categoric, după care i-a spus lui Ricciotti să i le dedice lui. Astfel au fost publicate aceste concerte, împotriva voinţei mele. Unele din ele sunt suportabile, unele amestecate, altele nefericite. Dacă n-ar fi fost publicate, le-aş fi corectat poate greşelile, dar alte treburi nu mi-au lăsat răgazul de a mă distra cu ele şi aş fi provocat ofense (prejudicii – n. n.) editorului lor”. Semnat: Unico Willem van Wassenaer. A se vedea documentarea cercetărilor lui Dunning în „Contele Unico Willem van Wassenaer. Un maestru demascat, sau enigma Pergolesi-Ricciotti rezolvată” (Buren, 1980).
Cazul e cu atât mai stupefiant prin modestia acestui aristocrat care a preferat anonimatul, deşi era mult superior atâtor veleitari produşi de individualismul epocii moderne. Mai e de conceput în zilele noastre un caz măcar asemănător? Întrebare fără rost.
Familia van Wassenaer există şi azi şi e una din cele mai distinse din Olanda, cu ascendenţa urmărită până la 1200. Iniţial aparţinea nobilimii de ţară, dar puterea şi influenţa i-au sporit în timpul rebeliunii anti-spaniole din 1568-1648. Unico Willem s-a născut la 2 noiembrie 1692 la Delden, Olanda, într-o familie ce cuprindea generali, amirali şi alţi potentaţi ai republicii olandeze. Era al şaptelea copil, dar numai cinci au ajuns la vârsta matură. Şi-a petrecut copilăria în casa familiei din centrul oraşului Haga şi la castelul din Twickel. Tatăl său, Jacob van Wassenaer (1645-1715) a fost ambasador la Berlin (1699-1702) şi Düsseldorf (1707-1709), dar nu se ştie dacă fiul său l-a însoţit. Din 1710-1713 îl găsim pe viitorul conte-compozitor studiind dreptul la universitatea din Leiden. Castelul din Twickel a fost vizitat în aprilie 1714 de electorul Hanovrei, revenit în 1727 în noua sa calitate de rege al Angliei cu numele de George I.
Mai mulţi membri ai familiei, printre care şi Unico Willem, au luat lecţii de clavicembal cu faimosul (pe atunci) Quirinus van Blankenburg. Dincolo de bogăţie, Wassenaer a crescut într-o atmosferă artistică. Agnes, sora tatălui său, care a ajutat la creşterea copiilor după moartea mamei lor, picta şi se ocupa de muzică şi horticultură. Johan Hendrik, fratele mai mare al compozitorului, avea la Haga o substanţială colecţie de artă, ce includea lucrări de Rembrandt şi Jan Steen (majoritatea au fost vândute în anii următori), precum şi o vastă bibliotecă (în prezent păstrată la Twickel).
La moartea tatălui său, Unico Willem a moştenit domeniul Twickel şi titlul de cavaler de Overijssel, întrucât fratele mai mare nu s-a căsătorit niciodată. Cum era obiceiul, a pornit apoi în călătorie (1717-1718); itinerariul nu e cunoscut, dar rutele tipice includeau Parisul, Italia, Viena şi Praga. Deşi nu s-au găsit dovezi că a studiat muzica la nivel profesionist, peste nivelul lumii bune de atunci, faptele sale ulterioare îl arată muzician pregătit. Traseele lui de tinereţe au multe contingenţe muzicale. Curtea de la Düsseldorf, unde şi-ar fi putut însoţi tatăl ambasador, era în legături cu Steffani, Corelli, Ariosti, Antonio Draghi şi Handel. Iar biblioteca lui muzicală cuprindea mai târziu opere de Destouches, Lully, Campra şi compoziţii instrumentale de Handel, Bononcini, Corelli, Telemann, Tartini, Geminiani, Locatelli şi Senaillé, multe copiate de conte însuşi.
Ducând o existenţă aparent obişnuită pentru un aristocrat, Wassenaer s-a căsătorit în 1723 şi a avut trei fii care au crescut în aceeaşi ambianţă artistică. Unul din ei, Jacob Jan, a compus o operă pentru iubita sa, o cântăreaţă franţuzoaică, şi se zice că Wassenaer a fost foarte dezamăgit că fiul lui nu s-a însurat cu acea cântăreaţă. Activitatea lui diplomatică, începută în anii 1720 în continuarea celei a fratelui său, a inclus misiunile de ambasador la Paris (1744) şi Köln (1746), precum şi cea de reprezentant al Olandei la congresul de la Breda. În afară de asta, a deţinut şi funcţii militare şi comerciale, ajungând să fie respectat şi în Franţa, atât ca diplomat, cât şi ca muzician. A murit la 9 noiembrie 1766, în vârstă de 74 de ani, şi a fost înmormântat la Haga.
Se presupune că Wassenaer a compus cele şase Concerti armonici la Haga, unde le putea cânta cu prietenii, printre care se numărau Ricciotti şi contele van Bentinck (1704-1774). Ricciotti era cunoscut şi sub numele Charles Bachiche, fiind poreclit Bacciccia, şi aparţinea unei companii franceze de operă ce a activat la Haga între 1702 şi 1725, ajungând chiar directorul ei. După ce a publicat în 1740 concertele lui Wassenaer păstrându-le anonimatul, ele au fost tipărite în 1755 de John Walsh, editorul londonez al lui Handel. Walsh, negustor modern, a considerat că anonimatul nu e destul de comercial şi le-a atribuit lui Ricciotti.
Se pare că prietenii lui Wassenaer şi mulţi muzicieni ghiciseră însă cine e autorul concertelor şi au lansat părerea că nu e potrivit pentru o persoană de acest rang să se ocupe cu compoziţia. Deşi artele înfloreau pe atunci, nobilii luând lecţii de muzică şi unii chiar compunând (de ex., Frederic cel Mare şi alţi prinţi germani, apreciaţi şi de Bach), persista o mentalitate ce asocia compoziţia cu atmosfera frivolă a teatrelor de operă (când era deja celebru, lui Handel i s-a refuzat mâna unei aristocrate londoneze fiindcă n-a vrut să renunţe la muzică, iar mama fetei nu voia s-o dea „unui lăutar”).
Mai degrabă, trebuie să vedem drept motivaţie a anonimatului modestia ieşită din comun a acestui conte olandez care în timpul liber pe care i-l lăsau lumea bună şi misiunile diplomatice compunea o muzică în care reunea demnitatea lui Corelli şi eleganţa viitorului rococo.

P. S. Poate vom mai auzi în continuare şi de faimosul „Adagio de Albinoni”, un apocrif lacrimogen pentru vioară, orgă şi corzi total atipic pentru practicile barocului, compus pe la începutul secolului trecut de către muzicologul Remo Giazzotto pornind de la câteva note din basul unei sonate a lui Tommaso Albinoni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: