Despre baroc – adevăr şi nostalgie


(Familia, 2004)
Ansamblul baroc „Transylvania” din Cluj-Napoca a fost prezent pentru a treia oară la Oradea prin recitalul cameral pe care l-a susţinut în 21 octombrie în sala Enescu-Bartók a filarmonicii orădene. Concertele acestui ansamblu se constituie în adevărate evenimente muzicale pentru Oradea, întrucât ele sunt deocamdată unicele ocazii de a audia aici pe viu muzica veche interpretată autentic. Ceea ce pentru restul lumii civilizate e de câteva decenii o foarte răspândită practică fundamentată ştiinţific şi artistic, în România e încă pasăre rară, ansamblul clujean fiind singurul grup permanent care a adoptat adevăratul stil interpretativ al barocului.
Cei patru componenţi ai formaţiei sunt flautiştii Nagy István (flaut traversier) şi Majó Zoltán (flaut drept), clavecinistul Erich Türk (fiul compozitorului Hans Peter Türk) şi violoncelistul Ciprian Câmpean. Înfiinţat în 1995, ansamblul baroc „Transilvania” s-a specializat în practica interpretării autentice a muzicii vechi datorită cursurilor de măiestrie urmate în Olanda şi Elveţia. Activitatea sa însumează până în prezent peste 250 de participări în recitaluri şi concerte publice, inclusiv în Occident, acest al treilea recital de la Oradea precedând noul turneu în Ungaria, Austria şi Germania.
Prima parte a programului a cuprins compoziţii camerale din perioada barocului târziu, aparţinând diferitelor orientări stilistice naţionale din epocă. El s-a deschis cu Triosonata în Do major de Johann Christoph Pepusch (1667 – 1752), compozitor german stabilit în Anglia, faimos mai mult prin lucrarea lui satirică la adresa operelor italiene aristocratice şi cosmopolite ale lui Handel, „Opera cerşetorilor” (sau „Opera de trei parale” cum e numită la noi, prelucrată ulterior de Brecht şi de Britten).
Au urmat reprezentanţii şcolilor franceză, germană şi italiană, prin Pastorala pentru două flaute (fără acompaniament) de Joseph Bodin de Boismortier (1689 – 1755), Triosonata în mi minor de Georg Philipp Telemann (1681 – 1767) şi respectiv Sonata în mi minor pentru violoncel şi bas continuu de Antonio Vivaldi (1678 – 1741). Înainte de pauză, publicul a audiat câteva interesante dansuri transilvănene reunite într-un manuscris de la Sfântu Gheorghe datând din 1754 şi instrumentate de Majó Zoltán. Influenţele folclorice maghiare şi româneşti, precum şi cele turceşti, care răzbat prin aceste melodii de dans dintr-o epocă totuşi frământată pot constitui o interesantă temă de meditaţie asupra sincretismului culturilor şi înpotriva intoleranţei.
A doua jumătate a recitalului a oferit compoziţii contemporane româneşti în primă audiţie, dedicate ansamblului „Transylvania”. Suita transilvană (2003) de Adrian Borza (n. 1967) şi Partita în stil vechi (2000) de Hans Peter Türk (n. 1940) sunt mai degrabă prelucrări şi armonizări de folclor românesc, respectiv săsesc. Interpretată în prezenţa autorului, mult mai personală s-a dovedit lucrarea „Baroccoco” (2004) a reputatului compozitor şi pedagog clujean Cornel Ţăranu (n. 1934).
Nostalgia secretă a acestei compoziţii ciclice, aproape neoclasică în spirit, a obţinut aplauzele consistente ale publicului, fie neintimidat de armoniile ei politonale şi de alte agregate acordice non-funcţionale, fie doar ospitalier cu autorul. Intens aplaudat, concertul s-a încheiat cu câteva melodii instrumentale din perioada 1780 – 1830, provenind din toate cele trei principate româneşti.
Dar cum cu o floare nu se face primăvară, în lipsa altor concerte „live” rămân sursele de înregistrări cu muzică veche interpretată autentic, inclusiv cele difuzate de Mezzo TV şi Bartók Rádio. Şi, de asemenea, forumurile de discuţii online, poate cel mai bun fiind handel-l (pentru mulţi va fi o reală surpriză să descopere acolo amploarea şi gradul de informare şi de pregătire al comunităţii iubitorilor de muzică veche interpretată autentic, ce reuneşte muzicologi, universitari, interpreţi de cele mai diferite calibre, precum şi simpli auditori). Doar prin comparaţii repetate şi familiarizarea cu această manieră interpretativă se poate înţelege şi simţi cu adevărat necesitatea ei, desţelenind prejudecăţile şi obişnuinţele comode plantate în călduţa (?) şi izolata noastră seră, până şi în acest domeniu.

Utopie: un semn de viaţă în acest sens ar putea fi la Oradea înfiinţarea unei orchestre de cameră (eventual şi a unui cor?) specializate în interpretarea autentică, dedicată în primul rând muzicii lui Dittersdorf şi Michael Haydn, cu care ne tot lăudăm că au activat aici câţiva ani în tinereţile lor până ce au fost goniţi de intrigi locale. Ar fi un posibil element specific pentru un asemenea ansamblu la Oradea, fiindcă Viena şi Salzburgul (unde au devenit ei ulterior cunoscuţi şi apreciaţi, inclusiv de către Mozart) îi au pe marii clasici şi nu prea se obosesc să-i promoveze pe cei „mai mici”, dar care pot rezerva destule surprize plăcute.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: