Wagner


RichardWagner

(Familia, 2004)

După ani buni de absenţă din programele simfonice de la Oradea, în concertul din 22 ianuarie al orchestrei Filarmonicii de Stat a fost inclusă, sub bagheta dirijorului clujean Emil Simon, o lucrare a unuia din cei mai mari compozitori din istoria muzicii: Richard Wagner (1813 – 1883).
Preludiul la actul I al operei „Lohengrin” (1850) este o piesă sublimă şi dificilă fiindcă proiectează din start concertul la cele mai elevate niveluri, implicit şi la cele mai mari cerinţe. Magia orchestrală a acestui preludiu necesită sonorităţi impecabile, sincronizarea desăvârşită a atacurilor, coeziunea întregului ansamblu şi mai ales o trăire intensă care să facă posibile şi transmisibile toate acestea. Felul în care Wagner dozează sonorităţile şi culorile orchestrale în această lucrare este exemplar, ca şi tendinţa sa, tot mai manifestă în lucrările ulterioare, de a estompa intrările prea bruşte ale instrumentelor şi de a se desprinde de formele tradiţionale simetrice bazate pe fraze pătrate, generând o imensă „melodie infinită”, dar cu o abundentă polifonie interioară.
Subiectul operei „Lohengrin”, legat de legenda fascinantă a Graalului, este una din faţetele unicei opere pe care se poate spune că a compus-o Wagner, cizelând-o rând pe rând în fiecare lucrare: căutarea purităţii şi mântuirea prin iubire. Destul de paradoxală obsesie creatoare din partea unui compozitor a cărui existenţă omenească a fost departe de a putea fi dată ca exemplu, mai ales în acest sens. Dar fascinaţia subiectelor şi mai ales a muzicii sale este irezistibilă, Wagner fiind unul din acei artişti care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. La fel de pătimaşi au fost şi adulatorii, şi imitatorii, şi rivalii, şi criticii, şi epigonii, şi urmaşii, pentru că Wagner a influenţat cursul istoriei muzicii şi al culturii într-un mod de care nu se poate face abstracţie, fie că suntem de acord cu principiile şi metodele lui, fie că nu.
De exemplu, exclusivismul formei de dramă muzicală pe care a impus-o („opera de artă totală”, reprezentaţie în care se reunesc simbiotic muzica, teatrul, poezia şi pictura) ne poate duce cu gândul şi la gândirea cinematografică. Cu toate astea, nici manifestările „pure” ale acestor arte n-au dispărut, ba chiar au proliferat (fără a discuta aici din punct de vedere valoric realizările artelor moderne). Problema e doar exclusivismul în sine, care ne poate genera rezerve, mai ales nouă ca latini (pe urmele lui Debussy, de exemplu).
Fiind atât de exaltat, ca orice romantic german care se respectă, Wagner a căzut în greşeala denunţată hâtru ulterior de Enescu (mare admirator al său, de altfel): şi-a explicat concepţiile în proză. „Scrieţi muzică, nu despre muzică”, spunea Enescu. Wagner e şi autorul unei opere literare considerabile, în care lămureşte multe chestiuni de interpretare orchestrală (de fapt, el e unul din părinţii orchestrei moderne, aşa cum a demonstrat şi urmaşul său Richard Strauss în redactarea „Tratatului de instrumentaţie şi orchestraţie” al lui Berlioz). Stilul eseistului Wagner e însă mult mai greoi şi încâlcit decât al compozitorului. În plus, în legătură cu „opera de artă a viitorului” se exprimă doar la modul general, fără să facă referiri la lucrările sale şi la procesul lor compoziţional.
Chestiunea scrierilor în proză ale lui Wagner ne readuce în memorie o altă latură provocatoare a sa care spune multe şi despre noi înşine. Una din etichetele care i s-au pus lui Wagner e cea de antisemitism, mai ales din cauza lucrării sale „Iudaismul în muzică” (1850) şi a denunţării a ceea ce el considera a fi mafia evreiască din lumea muzicală europeană. Dominaţia lui Meyerbeer la Paris l-a redus pe tânărul german plin de speranţe la condiţia de muritor de foame, iar estetica lui Mendelssohn a alimentat şi ulterior comoditatea celor care se opuneau înnoirilor wagneriene. De aici par să-i provină aceste resentimente, deşi ironia soartei face să circule o ipoteză cum că însuşi Wagner ar fi avut origine evreiască, fiind de fapt fiul actorului Ludwig Geyer, care s-a şi căsătorit până la urmă cu mama compozitorului după ce ea a rămas văduvă.
Mai mult, la 50 de ani după moartea sa, Wagner a avut ghinionul ca muzica lui să-i placă lui Hitler (şi, ca urmare, protipendadei naziste), aşa că aceste lucruri au ajuns să anuleze pentru unii genialitatea din lucrările lui. Asimilat unui germanism agresiv, Wagner, autorul lui „Tristan” şi „Parsifal”, e un compozitor interzis în Israel (doar de câţiva ani se mai difuzează câte ceva la radio). Ar fi trist dacă n-ar fi comic, şi iată de ce. În 2001 a izbucnit chiar o polemică violentă fiindcă s-a cântat o lucrare a sa în cadrul Festivalului Israelului de la Ierusalim. Frumos e că iniţiativa a aparţinut marelui pianist şi dirijor argentinian Daniel Barenboim, care e evreu (de altfel, Parlamentul ceruse anularea unui concert al său ce cuprindea şi lucrări de Wagner).. La sfârşitul concertului, Barenboim a întrebat publicul, ce însuma 3000 de persoane, dacă vrea să asculte şi ceva de Wagner, precizând că e „o iniţiativă personală, ce nu are nimic de a face cu festivalul”. Brusc, un sfert dintre ascultători au ieşit din sală, în timp ce se auzeau strigăte: „Această muzică a fost cântată când un milion de copii evrei au fost trimişi în camerele de gazare!” şi „Aminteşte-ţi de lagăre, aminteşte-ţi de poporul tău!” Văzând că gălăgia continuă, Barenboim a anunţat că renunţă, dar o mare parte din public s-a ridicat în picioare aplaudând, aşa că s-a cântat totuşi un fragment din „Tristan şi Isolda”. Frumoasă atmosferă pentru un act artistic.
Câteva reacţii. Daniel Barenboim: „Există oameni care suferă de înfiorătoare asociaţii de idei atunci când vine vorba de Wagner, dar el nu e vinovat, iar aceste persoane nu au dreptul să-i împiedice pe ceilalţi să asculte această muzică. Sper ca de acum înainte orchestrele din Israel să poată interpreta Wagner”. Shaul Ayalom, liderul grupului parlamentar al Partidului Naţional Religios: „E vorba de o lovitură dată instituţiilor democratice din Israel, pentru că direcţia festivalului, sub presiunea Knessetului, interzisese interpretarea vreunei partituri de Wagner în cadrul unei manifestări finanţate din fonduri publice”. Ehud Olmert, primarul Ierusalimului: „Oricât de mare i-ar fi talentul, Barenboim nu are calitatea să ne dea lecţii de morală, ci trebuia să se mulţumească să interpreteze muzica pentru care a fost invitat”.
Această intransigenţă, ce pleacă de la o temă sensibilă, s-ar putea şi extinde fiindcă iată nişte citate foarte suspecte ale altui compozitor german, chiar dacă avea prieteni şi colaboratori evrei: „Puteţi să-mi fixaţi preţurile şi cum nu sunteţi nici evreu, nici italian şi nici eu nu sunt, ne vom înţelege oricum”. „Schlesinger nu primeşte în nici un caz o lucrare de la mine, căci mi-a jucat o festă de jidov”. „Vă rog, dacă se poate, să aveţi puţină grijă de interesele mele faţă de jidovul de editor (Simrock, care nu era evreu – n. n.)”. Numele compozitorului? Ludwig van Beethoven.
Sperând astfel că ne vom despărţi de trecut (chiar râzând, dacă se poate – vorba lui Marx), să mai temperăm din eventualul ton adulator la adresa lui Wagner. În locul unei admiraţii oarbe şi fără discernământ, să precizăm că Rossini n-a fost departe de adevăr zicând că muzica lui Wagner are sferturi de oră sublime şi ore înfiorătoare. Există în lucrările acestuia din urmă, dincolo de grandoarea concepţiei şi multe realizări geniale, destule pasaje ce emană un anume gen de aviditate, violenţă şi autosuficienţă. Nu e locul aici pentru analize detaliate în acest sens şi poate ar fi chiar imposibil să explici o stare încifrată în structuri sonore, a căror analiză te poate face să nu mai vezi pădurea din cauza copacilor. Iată doar, tale quale,  o relatare a unui clarvăzător transmisă de un prieten compozitor din Bucureşti, uimitoare şi prin atmosfera ei borgesiană.
După ce a murit, lui Richard Wagner i-a arătat îngerul din ce abisuri şi tenebre venise în realitate o mare parte din muzica lui. Tot ceea ce în atmosfera teatrelor romantice germane generase atâta critică şi entuziasm îi apărea acum redus la esenţe, dincolo de teorii şi concepte. Muzica monştrilor, a crimelor şi a avidităţii îi apărea acum nu ca o înşiruire de acorduri înlănţuite interesant, ci ca o mâzgă infernală ce induce direct în suflet aceste forme de energie psihică, răspândindu-le printre oameni. Atunci, Wagner a înţeles cu amărăciune că nu folosise cum şi cât a trebuit această unealtă sublimă a muzicii care i se încredinţase în viaţă şi că persoana lui era mult mai puţin importantă decât crezuse. L-a mai zărit apoi pe Mozart, mereu preocupat de gânduri muzicale, la fel de convins ca şi pe Pământ şi împăcat cu ideea că e cel mai bun compozitor.
Acelaşi prieten, mult timp admirator al lui Messiaen, Bartók şi Stravinsky, mi-a relatat şi un vis al lui în care era absorbit de o lume infernală din care cu greu a scăpat şi în care răsuna cu o forţă inimaginabilă şi strivitoare muzica din „Sărbătoarea primăverii”, mai precis ritmurile martelate cu faimosul şi atât de interesantul acord bitonal al „Dansurilor adolescenţilor”.
Adică muzica mai are şi conţinut, dincolo de structuri mai mult sau mai puţin interesante, deşi s-a cam uitat asta. Relatările de mai sus pot fi taxate ca argumente neserioase în acest sens – dar totul e vis.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: