Anul lui Handel, Haydn şi Mendelssohn


denner c1727Haydn_portrait_by_Thomas_Hardy_(small) mendelssohn1

Anul 2009 e bogat în aniversări şi comemorări muzicale, cele mai importante fiind împlinirea a 250 de ani de la moartea lui Handel, a 200 de ani de la moartea lui Haydn şi a tot atâţia de la naşterea lui Mendelssohn. Numere rotunde, compozitori uriaşi ca talent şi influenţă în istoria muzicii. Evident, într-un climat cultural normal şi activ nu e nevoie să aşteptăm astfel de ocazii ca să ne amintim de ei cântându-i, studiindu-i, dezbătându-i – într-un cuvânt, cunoscându-i. Astfel de ocazii doar intensifică în lumea civilizată preocupările comunităţii muzicale şi ale publicului pentru opera unora dintre oamenii care ne-au arătat că suntem şi frumoşi şi buni, nu numai consumatori, votanţi, salariaţi şi plătitori de rate.
Acest text nu e, din păcate, o cronică de concert, fiindcă nu se poate spune că inserarea în câteva programe ale stagiunii simfonice orădene 2008-2009 a câte uneia dintre numeroasele simfonii de Haydn (ceea ce oricum se produce în fiecare an) ar putea fi considerată o manifestare demnă de comemorarea bicentenarului morţii marelui compozitor, chiar dacă e etichetată astfel în programul de sală. Cele două oratorii mai cunoscute, „Creaţiunea” şi „Anotimpurile”, s-au cântat în anii trecuţi, dar unde sunt acum, de exemplu, cvartetele lui, atât de influente în epocă şi de interesante şi azi, unde sunt sonatele pentru pianoforte, pe nedrept neglijate de mulţi? Unde sunt conferinţele susţinute de distinşi profesori şi muzicologi, care să le arate şi altora „şmecheriile” lui Haydn, lunga lui evoluţie, inovaţiile şi inventivitatea lui formidabilă, mascate sub aerul lui bonom? Sau să îndrăznim să visăm chiar la dezbateri pe marginea a ce înseamnă interpretarea corectă stilistic a muzicii vechi?
Ce să mai zicem de Mendelssohn, ale cărui oratorii neo-baroce „Paulus” şi „Elias” ar fi putut fi, de pildă, abordate cu această ocazie în concertele Filarmonicii, iar eventuale dezbateri pe seama lor ar fi putut trata interesanta chestiune a redescoperirii şi revalorizării barocului de către acest romantic clasicizant împreună cu profesorul său, Carl Friedrich Zelter (un prieten al lui Goethe şi Beethoven), inclusiv ce şi cum a asimilat din tradiţia şi practicile lui Bach şi Handel (de ex., cum au omis Zelter şi Mendelssohn multe piese şi cum au folosit clarineţi „moderni” în loc de oboi d’amore la faimosul concert cu „Patimile după Matei” de Bach care a declanşat revirimentul cunoaşterii barocului la scară mai largă). O integrală a simfoniilor lui Mendelssohn ar fi fost uşor realizabilă la Filarmonică, prilejuind şi scoaterea de la naftalină a primelor două, inclusiv a celei cu cor („Cântarea de laudă”), sau chiar şi a celor pentru orchestră de coarde, ca să nu pomenim de concertele pentru vioară şi pentru pian, sau muzica de cameră, mai ales poeticele „Cântece fără cuvinte” pentru pian.
Haydn şi Mendelssohn sunt, cel puţin aparent, destul de accesibili şi, de bine de rău, mai sunt cântaţi din când în când şi la Oradea. Dar cu adevărat simptomatic pentru indiferenţa şi decalajul enorm de informaţie faţă de ţările mai civilizate e, în acest context, cazul lui Handel. Probabil că el e cel mai mare compozitor necunoscut şi necântat la noi, sau cel mult etichetat superficial pentru două-trei lucrări. E chiar cool să fie minimalizat de unii prin comparaţii inepte cu Bach (există un snobism până şi aici), mai ales în lipsa cunoaşterii capodoperelor reprezentative ale lui Handel. Acestea sunt, în primul rând, majoritatea oratoriilor: foarte diverse, de la drame shakespeariene pline de hybris şi acţiune („Saul”, „Hercule”, „Samson”, „Belshazzar”), la alegorii religioase, patriotice sau muzicale („Mesia”, Oratoriul ocazional, „Sărbătorirea lui Alexandru”), de la epopeea corală „Israel în Egipt” şi grandioasele celebrări eroice sau regale („Iuda Macabeul”, „Iosua”, „Solomon”) la tragedii individuale de conştiinţă („Teodora”, „Iefta”). Li se adaugă unele lucrări religioase, ca extraordinara Cantată funebră, cele patru strălucitoare Cantate pentru încoronare (la care îşi alesese singur textele biblice, sfidând autorităţile ecleziastice), puternicul „Te Deum” pentru victoria de la Dettingen, sau „Te Deum” şi „Jubilate” pentru pacea de la Utrecht. Apoi, evident, din muzica orchestrală: „Water Music”, plină de fantezie, ciclopica şi electrizanta „Firework Music”, cele 12 concerti grossi op. 6 (toate 12 sunt capodopere!), multe dintre concertele pentru orgă şi orchestră, chiar şi cele 3 concerte pentru 2 grupuri de suflători şi orchestră. Să mai zicem ceva şi de muzica de cameră, laboratorul de încercare pentru aceste vaste izbânzi?
Handel nu e deloc mai superficial decât Bach, cum îşi închipuie unii ca să-l evite, ci mai direct şi mai liber faţă de reguli, chestiune ce ţine de caracterul lui şi de mediul în care a activat. Stabilit la 27 de ani în jungla urbană a Londrei, cel mai mare oraş din lume pe atunci, germanul Handel a înfruntat zeci de ani invidia, rivalităţile, xenofobia, atacuri imunde (de ex., caricaturi ce-l înfăţişau cu rât de porc), sabotarea concertelor lui, isteriile cântăreţelor, superficialitatea gustului public. Dar până la urmă voinţa şi geniul lui au învins conjuncturile. Virtuozitatea lui componistică nu e cu nimic mai prejos decât a lui Bach, doar contextele în care a manifestat-o sunt oarecum diferite. Nu degeaba marii clasici Haydn, Mozart şi Beethoven l-au admirat profund, mai ales pentru ştiinţa efectelor, obţinute cu o asemenea economie de mijloace.
Dar nu e locul aici să ne lansăm în explicitarea vastei opere handeliene, cu diversitatea ei aproape eclectică, unificată însă de caracterul puternic al autorului. În esenţă, e vorba de un om care n-a făcut compromisuri. Chiar şi încăpăţânarea cu care a încercat zeci de ani, până a dat faliment de două ori, să insufle viaţă genului cult cel mai stimat de cunoscători, dar şi cel mai artificial (opera italiană), denotă o voinţă de a se adapta la context şi de a scoate ceva şi din piatră seacă. Tratând absurdităţile vremii şi ale oamenilor când cu umor, când cu furie, când cu melancolie, Handel a trecut prin lume imperturbabil, inspirând prietenii durabile, dar păstrând o discreţie agasantă pentru biografi asupra vieţii lui personale, pusă în slujba muzicii. Era conştient de valoarea lui, explicându-şi împrumuturile tematice din lucrările contemporanilor prin faptul că acele teme sunt prea bune pentru „boii ăia” şi că ei nu ştiu să le folosească, şi a cerut prin testament să fie înmormântat la Westminster Abbey, în Colţul poeţilor. Dar acelaşi Handel spunea despre „Iefta”, una din capodoperele lui şi ale întregii muzici, că Purcell ar fi compus o muzică mult mai bună dacă ar mai fi trăit, iar la felicitările de după premiera londoneză cu „Mesia” a răspuns cu emblematicele cuvinte: „Mi-ar părea rău dacă doar i-am distrat, eu voiam să-i fac mai buni.”
Ajunşi aici, putem intui de ce nu are muzica lui Handel, mai ales în România, inclusiv la Oradea, ecoul şi efectul pe care ar trebui să le aibă. E o muzică a elevării, a puterii morale, a bunătăţii, a consolării, a nobleţei şi măreţiei. Aceste valori sufleteşti sunt azi uitate, batjocorite sau cel mult relativizate. În fond, de ce compunem, cântăm şi ascultăm muzică? Pentru a ne gâdila orgoliile, pentru a ne distra (adică pentru a uita)? Sau o să devenim odată conştienţi de puterea ei transformatoare şi o să reîncepem s-o folosim la ceva, adică după rostul ei adevărat, ca „să ne facem mai buni”? În lume îi sunt dedicate lui Handel, şi în acest an comemorativ, ca şi până acum, nenumărate concerte, spectacole şi înregistrări (evident, corecte stilistic), simpozioane, dezbateri, expoziţii şi articole de toate nivelurile, de la cele de înaltă specialitate la cele de popularizare. În România, Radio România Muzical a făcut câteva emisiuni, în care a inserat fragmente din compoziţiile lui, şi gata. La Oradea nu e nimic. Mai bine aşa, dacă ne amintim de concertul înjumătăţit şi chinuit cu oratoriul „Mesia” dirijat de Bács Lajos la Crăciunul de acum vreo doi ani. Din fericire, în lumea normală există sau au existat şi mari artişti cunoscători şi transmiţători ai adevărului, aşa cum ne-a venit el şi prin Handel („Acesta e adevărul”, cum zicea Beethoven despre creaţia predecesorului său): Paul McCreesh, Andreas Scholl, sir John Eliot Gardiner, Trevor Pinnock, Andrew Parrott, Robert King, Lorraine Hunt-Lieberson, Emma Kirkby, John Mark Ainsley, David Thomas şi atâţia alţii. Noroc că acum, în sec. XXI, cu atâtea modalităţi la îndemână, informaţia circulă extraordinar de uşor, inclusiv muzica şi ce e legat de ea; totul e să te intereseze şi s-o cauţi.

(Familia, 2009)

UPDATE: Totuşi, s-a cântat până la urmă Simfonia a II-a „Cântare de laudă” de Mendelssohn în concertul de închidere a stagiunii, din 18 iun., alături de Concertul pentru vioară în mi minor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: