Bicentenar Mendelssohn


Mendelssohn 

Finalul stagiunii simfonice orădene 2008-2009 a fost marcat joi seara printr-un concert dedicat în întregime creaţiei lui Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809 – 1847), unul dintre marii compozitori aniversaţi sau comemoraţi pe plan mondial pe parcursul acestui an. Programul, derulat sub bagheta dirijorului Romeo Rîmbu, a cuprins Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră op. 64 (1844) şi Simfonia a II-a în Si bemol major „Cântare de laudă” op. 52 (1840). Şi-au dat concursul corul Filarmonicii pregătit de Lászlóffy Zsolt, reputatul violonist Florin Croitoru, sopranele Borsos Edith şi Maria Pop şi tenorul Szilágyi Zsolt, un veteran al repertoriului vocal-simfonic.

 A fost singura manifestare dedicată la Oradea în cursul acestei stagiuni marilor compozitori sărbătoriţi în lume în 2009 (Handel, Haydn, Mendelssohn şi Purcell), cu excepţia prezentării oratoriului „Anotimpurile” de Haydn în octombrie trecut. Câteva dintre cele 104 simfonii şi două concerte instrumentale de Haydn mai populare, sau o piesă corală de Mendelssohn, care au mai apărut în câte un concert al Filarmonicii în acest an nu pot fi considerate ca ieşind din uzanţele unei stagiuni obişnuite.
 Mendelssohn a avut o influenţă uriaşă în epocă, cultivând bunul gust  şi respectul pentru tradiţia clasică, păstrând echilibrul faţă de unele excese ale romanticilor mai subiectivi. Om serios, familist, multitalentat, frecventând lumea bună (inclusiv cea artistică), excelent şi rafinat profesionist, copil minune comparabil cu Mozart, el a fost o excepţie în lumea răvăşită de pasiuni a romantismului. Reversul medaliei e că extremul acestor trăsături i-au atras acuzaţii de academism şi superficialitate, uneori îndreptăţite, în ciuda scriiturii impecabile şi eficiente.

Concertul în mi minor, ultima lui lucrare orchestrală amplă, e însă capodopera lui Mendelssohn, prin fluenţa, coerenţa şi expresivitatea unei muzici ce dă iluzia că inspiraţia e de fapt ceva extrem de uşor, deşi inefabil. Interpretarea oferită de Florin Croitoru a mizat ca întotdeauna pe tehnicitate, dar un plus de căldură în ton, articulaţii şi tempo ar fi fost mai mult decât binevenite, fiind vorba totuşi de o lucrare romantică.
Simfonia a II-a, dedicată aniversării a 400 de ani de la inventarea tiparului în Europa, e de fapt a patra în ordinea compunerii dintre cele cinci simfonii mature ale lui Mendelssohn, iar finalul ei e o amplă cantată după modelul lui Beethoven din Simfonia a IX-a, cu texte din psalmi. Predilecţia pentru polifonie şi orchestraţia eficientă ca întotdeauna maschează însă greu puţinătatea ideilor muzicale substanţiale şi lipsa „conflictului” care să susţină o simfonie, mai ales de proporţiile şi cu ambiţiile acesteia. Dar cadrul grandilocvent şi ansamblul numeros de pe podium au încântat publicul orădean, doritor şi de viitoare bucurii muzicale, născute dintr-o ambianţă de emulaţie şi colaborare artistică, nu de dezbinare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: