Inaugurarea sălii de concert Enescu – Bartók


(Familia, 2003)

În sfârşit, după 13 ani de renovări şi (mai mult) amânări, tergiversări, delăsare şi suspiciuni de deturnare de fonduri, timp în care a concertat în sala Teatrului de Stat (în ziua de relaş), Filarmonica de Stat din Oradea şi-a inaugurat în 25 septembrie 2003 sala proprie de concerte. Situată în clădirea sediului propriu, unde până în 1986 a funcţionat cinematograful “Arta”, această sală fusese de atunci folosită doar pentru repetiţii. De altfel, în perioada interbelică ea a fost tot sală de concerte, chiar găzduind la 16 ianuarie 1927 prima audiţie mondială a unei capodopere, Sonata nr. 3 în la minor pentru pian şi vioară în caracter popular românesc op. 25 de George Enescu, în interpretarea lui Nicolae Caravia şi a autorului, în cadrul unuia din multele lui turnee de “re-românizare culturală” a Transilvaniei. (Ce l-a determinat pe Enescu să aleagă tocmai oraşul nostru pentru a face să răsune prima oară în public una din creaţiile sale emblematice au fost de bună seamă generozitatea şi modestia lui exemplare, care ar merita rememorate mai des – dovezile sunt nenumărate).
Problema era că între această sală în care se repeta şi sala teatrului, unde se dădeau concertele până acum, e o diferenţă enormă de calitate acustică (mai ales că între repetiţii şi concertul de lunea intervenea, ce să-i faci, duminica, zi de odihnă obligatorie, în care unele lucruri fixate la repetiţii se cam uitau). Apoi, în cu totul alte condiţii acustice, muzicienii trebuiau uneori chiar să forţeze instrumentele pentru a se adapta sălii şi în general orice cizelare de sonorităţi de la repetiţii se dovedea inutilă, rămânând valabilă (în cel mai bun caz!) doar cizelarea aspectelor de tehnică. Fără draperii, mochete, tapiţerie şi public ca la teatru, în sala filarmonicii sunetele nu se absorb şi nici nu se pierd lateral în culise, nivelul de reverberaţie în sala goală fiind chiar puţin prea ridicat. Am asistat la o repetiţie cu Simfonia a IV-a de Bruckner şi pot garanta că efectele de elevaţie, mister, frumuseţe şi grandoare nici nu se compară cu înregistrările şi cu atât mai puţin cu interpretarea ei într-o sală cu acustică “seacă”, aşa cum e sala teatrului.
Una peste alta, ceea ce din motive mai mult sau mai puţin obiective n-a reuşit nimeni timp de decenii, s-a finalizat într-un an mulţumită sprijinului politic de care beneficiază tânărul director Sarkadi Zsolt. Valoarea totală a investiţiei se cifrează la peste 18 miliarde de lei, urmând ca o firmă specializată să mai aducă unele ajustări la acustica sălii. Fiindcă şi aici, deja de la concertul inaugural, au apărut draperii şi omniprezenta mochetă absorbantă de sunet. Asta la câteva zile după ce Zubin Mehta, participant la Festivalul Enescu, critica acustica Sălii Palatului din Bucureşti, în care a trebuit să dirijeze, zicând într-o conferinţă de presă: “E groaznică (terrible). De ce a trebuit să-i  puneţi covoare? Covoarele sunt pentru săli de conferinţe, nu pentru muzică”.
În plus, probabil obişnuiţi de atâta timp cu sala teatrului, unde trebuiau să forţeze sunetul ca să ajungă ceva şi în sală, nu numai în culise, instrumentiştii de la alămuri au avut în general un ton cam dur, mai puţin integrat în ansamblul orchestrei. (S-ar putea evoca aici în treacăt şi faptul că, de exemplu, în baroc şi clasicism maniera de a cânta la tromboni era mai mult estompată decât masivă, exprimând mai mult demnitate şi solemnitate decât forţă strivitoare ca în epoci mai recente. Poate că simţeau totuşi câte ceva despre orchestraţie şi acei vechi muzicieni care nu beneficiaseră încă de multiplele avantaje ale progresului istoric).
Concertul inaugural s-a desfăşurat în faţa unei săli arhipline (inclusiv cu invitaţi dintre care o bună parte nu apar decât la solemnităţi) şi a fost dirijat de Ervin Acél, reunind şi corul filarmonicii condus de Avram Geoldeş şi corul Liceului de Artă pregătit de Evanthia Tindzilonis. Şi-au mai dat concursul soliştii vocali Bianca Manoleanu, Şerban Băcilă şi Giani Brad. Ca niciodată la Oradea, programul a fost alcătuit integral cu lucrări din secolul XX, aparţinând lui George Enescu, Bartók Béla şi Carl Orff. Ce-i drept, au fost compoziţii care, cu puţină maliţie fundamentalistă, ar fi putut fi incluse sub genericul revolut “pagini de mare popularitate”.
Sigur, e o dovadă de respect să deschizi inaugurarea unei săli care poartă şi numele lui Enescu cu o compoziţie a sa. Dar iarăşi una dintre Rapsodiile Române (prima, în La major), lucrări de tinereţe mult diferite de stilul său matur, reprezentativ, şi care sunt încă singurele care i-au asigurat faima internaţională, atâta câtă e? Sigur că sunt două piese de geniu în felul lor şi cu efect irezistibil de fiecare dată, dar ne putem imagina exasperarea mai mult sau mai puţin secretă a autorului care îşi aprofunda mijloacele şi reuşitele aproape cu fiecare nouă creaţie, în faţa veşnicelor solicitări de a-şi dirija doar două scurte lucrări de la 20 de ani. Unde sunt acum, de exemplu, cele trei suite şi cele trei simfonii terminate, Uvertura de concert sau “Vox maris”? Chiar dacă unele necesită instrumente suplimentare, poate că la această ocazie festivă ar fi meritat efortul, pentru a se interpreta şi în provincie măcar o dată o capodoperă orchestrală de maturitate a celui mai mare compozitor român.
Există similitudini între această situaţie şi Concertul pentru orchestră de Bartók, care a urmat în program. Fiindcă, deşi e una din ultimele lui creaţii orchestrale şi o lucrare mult mai amplă, Concertul pentru orchestră nu e considerat de critică o compoziţie reprezentativă pentru autorul său. Limbajul său mai clar i-a asigurat însă o mare popularitate în rândurile publicului de pretutindeni (paradoxal pentru unii, poate, dar Bartók e un compozitor mult mai accesibil şi mai direct decât Enescu, de aceea e şi mai cunoscut în lume).
Merită amintit aici că această compoziţie impunătoare, ce reuneşte melancolie adâncă, forţă, tragism, ironie şi exuberanţă, este rodul unei comenzi a dirijorului Serge Koussewitzky. În 1943, când a scris Concertul, Bartók era de trei ani refugiat în SUA (după o escală în Elveţia), din cauza horthismului şi a războiului ce devasta Europa. Şi culmea e că în locul libertăţii a găsit mizeria. Dintre compozitorii importanţi emigraţi în acei ani în America (Stravinsky, Schönberg, Hindemith, Milhaud), Bartók a fost singurul care n-a avut nici o catedră în învăţământul muzical sau măcar o sursă de venit regulat.
Până în 1945, când a murit la New York din cauza unei leucemii (provocată de epuizare şi privaţiuni, zice-se), Bartók a supravieţuit doar din lecţii particulare şi câteva  apariţii în turnee. Onorariile câtorva comenzi de lucrări din partea unor interpreţi generoşi, ca Menuhin, Koussewitzky sau Primrose, nu l-au putut feri pe unul din cei mai mari compozitori ai secolului trecut de umilinţa de a coresponda doar prin cărţi poştale fiindcă aveau timbre mai ieftine decât scrisorile. Maniacii avangardei, care reduc totul la tehnici de compoziţie şi minimalizează mai ales stilul mai accesibil şi simplu al anilor americani ai lui Bartók, n-au înţeles nimic din dezamăgirea şi tainica lui împăcare cu lumea şi cu el însuşi.
Ce s-ar mai putea spune aici despre “Carmina burana”, faimoasa cantată a lui Carl Orff, care a încheiat cu surle şi trâmbiţe concertul inaugural? Cu toţii am fost fascinaţi în adolescenţă de acest Ersatz de muzică modernă, dar cât mai e satisfăcător din el după ce am aflat de, să zicem, Bartók sau Enescu (asta ca să nu-i menţionez decât pe “colegii” lui din concertul de care ne ocupăm)? Mult mai frumoase decât momentele pompoase în genul faimosului cor iniţial şi final “O, Fortuna” sunt în realitate părţile lirice. Dar, în general, stilul lui Orff e caracterizat de “o ritmică primitivă şi tenace, o armonie foarte rudimentară, un vocabular melodic primitiv şi el, frecvent pentatonic şi acţionând tot atât de obstinat într-o ambianţă de repetare incantatorie” (Claude Rostand). De fapt, totul e fals în “Carmina burana”: fals modernism, fals Ev Mediu (apropo de textele “poetice” de secol XIII găsite la mănăstirea Benediktbeuren pe care le-a utilizat, unele de o trivialitate crasă, camuflată de latina şi germana veche în care sunt scrise; mai sunt, ce-i drept, şi unele ale trubadurilor occitani ce organizau celebrele Cours d’amours).
Vulgaritatea textului şi primitivismul mijloacelor muzicale s-au accentuat în următoarele două cantate din tripticul “Trionfi” (“Catulli carmina” şi “Trionfo di Afrodite”, doar pentru voci şi piane), până la “Prometeu” (1967), în care nu se mai cântă deloc şi a rămas doar percuţia. Asta este. Cu atât mai rău dacă adevărul e supărător, dar falsul mit “Carmina burana” ar fi timpul să se mai dezumfle un pic. Mai interesantă e, poate, opera comică “Isteaţa” (1942), după un basm de fraţii Grimm, care fusese interzisă de nazişti cine ştie de ce, fapt care ulterior l-a pus pe Orff în neaşteptata postură de rezistent.
Orff a avut şi ambiţia de a fi un revoluţionar al educaţiei muzicale, inventând un sistem de a genera în copii numai simţul ritmic, pe care-l considera primordial în sensibilitatea şi receptivitatea muzicală. E o confirmare a inteligentei observaţii a cuiva conform căreia istoria muzicii a adus pe rând în prim plan componente din ce în ce mai “exterioare” ale fenomenului muzical. Până în Evul Mediu a dominat monodia, cântarea cu vocea sau un instrument, în general solo sau la unison, deci melodia neacompaniată. Rafinamentele volutelor melodice şi ale ornamentelor din psalmodiile bisericeşti şi din “cântecele lungi” folclorice sunt doar un exemplu. Apoi s-au născut forme din ce în ce mai sofisticate de a suprapune simultan şi de a combina aceeaşi melodie cu ea însăşi sau cu altele, adică polifonia, care a generat curând un sistem de reguli şi concepţii asupra combinaţiilor de sunete simultane (acordurile), adică armonia, acompaniamentul făcând corp comun cu “melodia”. De aici începe muzica frecventată mai des în concertele de azi: barocul, clasicismul, romantismul, simfonia, concertul, opera etc. (până la ultimele resurse armonice ale limbajului tonal funcţional, de exemplu la Chopin sau Wagner). Între timp, a devenit din ce în ce mai importantă, sofisticată şi schimbătoare maniera de colorare a materialului sonor, adică timbrul, de unde şi pleiada de mari simfonişti, tratate de orchestraţie, inovaţii în construcţia instrumentelor etc. (până la muzicile electronice din vremea noastră). Iar la începutul secolului XX au venit Stravinsky şi jazzul, exacerbând importanţa ritmului, până la rap-ul degenerat de azi, o simplă scandare ritmică agresivă care i-ar fi plăcut precis lui Orff.

Un alt motiv de bucurie, cel puţin la fel de consistent ca şi noua sală, este pentru cei care iubesc muzica achiziţionarea de către filarmonica orădeană a unui pian adevărat, marca Bösendorfer. Domnia extenuatului pian de până acum al filarmonicii s-a încheiat. Dar recitalul de a doua zi al portughezului Adriano Jordao, venit de la Festivalul Enescu unde îl acompaniase pe Peter Schreier în “Călătorie de iarnă” de Schubert,  s-a desfăşurat în faţa a doar vreo sută de persoane, faţă de sala ticsită din ajun (O, Fortuna!). Oricum, cu mai puţine suprafeţe absorbante, muzica a sunat mai bine într-o sală mai goală, vorba lui Handel. Recitalul, pe bună dreptate intens aplaudat, a cuprins trei mici sonate de C. Seixas în stilul pre-clasic al lui Domenico Scarlatti, Sonata nr. 48 în Do major de Haydn, Variaţiuni pe “God save the King” de Beethoven, Arabesca în Do major de Schumann şi “Stampe” de Debussy. Bogăţia şi egalitatea de sunet a noului pian Bösendorfer, adecvat mai mult repertoriului romantic şi impresionist, sunt aproape neverosimile.
Deci, o parte din premisele favorabile există în sfârşit. Rămâne ca şi elementul uman să confirme, dovedindu-se demn de ambianţă, dacă nu chiar de acest instrument de primă mână.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: