Neurovision

Nu ştiu cum să încep acest text despre nimic (măcar prin asta să amintească de serialul despre nimic al lui Seinfeld). Despre nimic, adică despre Eurovision, celebrul (?) concurs de „muzică uşoară” pe care iar nu l-am câştigat şi cică e mare dramă în România (mai mult în presă, ca de obicei). Dar soarele a răsărit iar, păsările mai cântă, frunzele sunt tot verzi şi nici criza nu s-a agravat pentru că Elena Gheorghe a ieşit pe locul 19 din 25. Păi, e foarte bine că n-am ieşit pe locul 1 la kitsch, înseamnă că mai avem o şansă de normalitate.

Sâmbătă seara, la ora când oamenii serioşi se uitau la meci, la film, la paharul gol, la femei sau făceau orice altceva, la Moscova se derula finala cu multă gălăgie şi cheltuială (muzică, mânca-ţ-aş) a acestui concurs gen Mamaia cu bani sau Cântarea Europei. Dintre toţi anonimii care s-au lălăit pe la Eurovisionul ăsta de peste 50 de ani de când există, singurii care s-au impus ca valori reale în muzica pop sunt ABBA, Céline Dion şi Toto Cutugno. Mai sunt câteva nume minore, mai mult pentru „cunoscători” şi pentru anii respectivi (France Gall, Gigliola Cinquetti, Udo Jürgens, Sandie Shaw, Vicky Leandros, Brotherhood of Man, Johnny Logan, Katrina and the Waves).

Piesele din concurs, incluzându-i şi pe mai toţi cei pomeniţi, sunt de o superficialitate crasă, pentru a avea măcar câte un dram pe gustul oricui. Asta e, după ei, reţeta succesului în a aduna voturi din cât mai multe ţări, în ciuda gusturilor diferite de acolo. Banalitatea şi kitschul comercial ale acestui „bubblegum pop” (muzică pop ca o gumă de mestecat) au fost sparte doar o dată, în 2006, de rockerii finlandezi de la Lordi, ăia cu răgete şi costume demonice (asta da excepţie, ce să spun).

Show-ul e mai mult vizual, dansurile, lascive sau nu, şi alte giumbuşlucuri scenice mascând inconsistenţa muzicii. E ca şi cu majoritatea videoclipurilor (vorba lui Billy Idol: „Cel mai tare hit e Simfonia a V-a de Beethoven: babababaaa! N-are videoclip, pentru că n-are nevoie”). Dacă ne amintim şi de votul după prietenii şi influenţat politic, neseriozitatea concursului e evidentă. Pe Elena au votat-o fraţii noştri din Republica Moldova şi Spania, plus Macedonia, Turcia, Serbia, Cipru, Portugalia, Irlanda şi Azerbaidjan (deci ăştia ne sunt prietenii).

În ton cu conformismul tipic Eurovisionului, reprezentanţii României au mizat acum pe unul din clişeele noastre de imagine, balcanismul ăla de care ne tot ferim înverşunaţi în contextele serioase, politice şi culturale. La anul vom trimite probabil o piesă cu Dracula. Imaginea şi mişcările sexy, fără care muzica e de neconceput pentru unii, nu le-au ajutat pe Elena Gheorghe şi pe acompaniatoarele ei, fiind doar uniforma fără care nu te poţi urca la microfon. Avem nevoie de originalitate şi specific naţional real, adică de personalitate, că picioare, fund şi sâni au toate concurentele! O consolare ar fi însă că nici chiar Patricia Kaas, care nu se ştie ce căuta acolo, n-a urcat mai sus de locul opt.

Deci e bine, suntem doar pe locul 19 de la coadă în privinţa kitschului. Când vom auzi că la concursul ăsta de cântece un om a cântat pur şi simplu la un microfon ceva frumos şi emoţionant, fără coregrafie, urlete şi efecte speciale, mai discutăm despre asta.