Tot despre autenticitate


(Familia, 2003)

“După ce auzi muzica veche interpretată în stil autentic, nu mai poţi s-o asculţi în stilul modern care încă domină la noi în ţară” (Majó Zoltán – ansamblul baroc “Transilvania” din Cluj-Napoca)

În afară de omniprezentele porţii consistente de romantism (ce s-ar face filarmonicile şi “melomanii” fără Ceaikovski şi Brahms?), două dintre concertele mai recente atrag atenţia prin surprinzătoarele (la Oradea) interpretări în stil ale muzicii Barocului. Am mai perorat de multe ori, inclusiv în Familia, pe tema inadecvării stilului interpretativ şi a aşteptărilor publicului de la noi în ceea ce priveşte muzica veche. Dar cine citeşte şi cine şi-ar schimba obişnuinţele de dragul elucubraţiilor unuia (sau ale multor muzicologi şi interpreţi din Occident)? E adevărat că în restul lumii vasta comunitate a interpreţilor “autentici” de muzică veche se dezvoltă de vreo 50 de ani pe baze ştiinţifice foarte serioase şi documentate, dar noi ne simţim aşa de bine aici, pe plaiurile mioritice! Noi ştim mai bine decât nemţii cum trebuiesc cântaţi Bach şi Beethoven. A mai trecut o săptămână (de la un concert la altul), universul e tot aşa cum îl ştim, reascultăm a mia oară veristul şi aşa-zisul “Adagio de Albinoni” (vai, ce melodie splendidă, ce contează că e un apocrif de secol XX al muzicologului Remo Giazzotto) şi eventual câte o casetă gen “Vivaldi Greatest Hits” în timp ce conducem maşina etc. (că doar suntem nişte intelectuali, ce caii noştri!).
A venit Ion Ivan Roncea (şi asta era un eveniment în sine, pentru Oradea), apărând ca solist într-un concert al filarmonicii, dirijat de Romeo Rîmbu, care mai cuprindea diverse chestii de Saint-Saëns şi Prokofiev (apropo, se comemorează în acest an 50 de ani de la moartea acestui mare compozitor sovietic, dar asta-i altă poveste). N-are rost să mai scriu ce important muzician este Ion Ivan Roncea, fiindcă cine nu ştie, în mod sigur nu citeşte acest text, iar pe cei care ştiu i-ar plictisi. Premiile, turneele, înregistrările, cursurile de măiestrie pe care le susţine şi prezenţele lui în juriile internaţionale sunt nenumărate. Pentru Oradea, el a ales Concertul în Si bemol major pentru harfă şi orchestră op. 4 nr. 6 (1736) de George Frideric Handel (îmi rezerv plăcerea de a transcrie astfel şi nu Georg Friedrich Händel numele marelui compozitor englez de origine germană, aşa cum şi-l scria el însuşi după ce s-a stabilit la Londra, fiindcă e şi ăsta un mic simbol de autenticitate istorică).
Motivaţia opţiunii lui Ion Ivan Roncea părea destul de prozaică (starea de uzură şi tonul mai sec al harfei de la Oradea nu se pretează pentru Debussy, de exemplu, ci evocă mai mult sonoritatea harfelor din epoca Barocului). Dar un muzician adevărat transfigurează limitările, aşa că interpretarea lui solistică a dovedit cunoaşterea şi simţirea stilului baroc, aproape absente în România. De fapt, una se leagă de cealaltă. Numai falsa tradiţie fosilizată prin conservatoare îşi mai închipuie că Barocul înseamnă morgă, pompă şi aşa-zisa obiectivitate (a se citi inexpresivitate). În acea epocă saturată de muzică, graniţa dintre interpreţi şi compozitori nu prea exista, se scria foarte mult şi repede, aşa că se nota numai esenţialul, restul rămânând subînţeles şi adăugându-se la interpretare conform convenţiilor care se cristalizaseră (inclusiv în tratate de interpretare), dar şi gustului şi fanteziei muzicienilor. A mai cânta azi numai notele scrise, cum se făcea peste tot acum 50 – 100 de ani şi cum se face încă la noi, cu un tempo greoi şi monoton (“sobru”, “cerebral”) şi cu o manieră de frazare şi emisie sonoră generalizată pentru toate stilurile de muzică din ultimii 300 de ani e un reducţionism cu atât mai jalnic, cu cât în restul lumii interpretarea muzicii vechi e de mult un domeniu vast de cercetare ştiinţifică şi de savurare estetică (nu o marotă sau un paseism snob, cum cred unii). Analogic vorbind, e ca şi cum i-ai da unui muzician de jazz o temă notată şi ai pretinde s-o cânte de fiecare dată exact aşa cum e scrisă – ţi-ar râde în nas.
Orice muzică vie nu depinde integral de notaţie. Cu cât muzica ajunge să se pietrifice în birocraţia notelor scrise, cu atât îşi pierde plăcerea directă pe care ar trebui s-o transmită auditorilor şi muzicienilor. Dacă acesta poate fi un argument, a se vedea şi feţele absente sau chiar plictisite ale muzicienilor “main stream”, comparativ cu interesul şi chiar bucuria pe care o exprimă de cele mai multe ori figurile celor din ansamblurile specializate în muzică veche (de obicei, tineri). La aceştia din urmă se vede plăcerea jocului, a noului, a experimentării, comparativ cu rutina, tirania regulilor impuse de profesori sau dirijori şi în ultimă instanţă dezinteresul pentru această muzică, în primul caz (de exemplu, există şi la Oradea interpreţi cărora nu le place Bach fiindcă nu le dă ocazia să “strălucească” cu virtuozitate spectaculară).
Deci, Ion Ivan Roncea s-a dovedit şi unul din extrem de puţinii muzicieni români cunoscători şi adepţi ai autenticităţii interpretative (nu se poate detalia aici ce înseamnă aceasta referitor la stilul Barocului, câteva principii au fost evocate într-un număr anterior al revistei, dar n-o să mă autocitez cu suficienţă ca toţi belferii). Muzicalitatea pe care el a adus-o astfel a fost şi unicul mod de a “salva” de monotonie şi simplism această compoziţie, prin varietate şi trăire (Handel era probabil obosit, bolnav sau mult mai grăbit decât de obicei în ziua când a scris-o). Bineînţeles, orchestra acompania cu acelaşi vibrato ca pentru Brahms şi respectând întocmai numai semnele scrise cvasi-stenografic în partitură, ca atare frazarea ei a fost fără nuanţe şi accente, iar interpretarea de ansamblu, o struţocămilă în ce priveşte autenticitatea istorică. (Dacă am vrea să fim foarte riguroşi, ar trebui să pomenim măcar în treacăt că, mai nou, unii cercetători pun sub semnul întrebării varianta pentru harfă a acestei lucrări incluse în culegerea celor 6 Concerte pentru orgă sau clavecin op. 4. După ei, confuzia ipotetică ar proveni din asemănarea cuvintelor harpsichord (clavecin) şi harp (harfă). Rămâne de văzut)
O doză mai mare de muzică veche a prilejuit-o al doilea recital orădean al ansamblului baroc “Transilvania” din Cluj-Napoca. Desfăşurat în sala de onoare a Muzeului Ţării Crişurilor (Palatul Baroc), în data de 5 martie (cu cinci zile înainte de concertul cu Ion Ivan Roncea), recitalul singurului ansamblu din România specializat în muzica Barocului a entuziasmat publicul. E încă o dovadă că ascultătorii simt instinctiv viaţa şi frumuseţea acestui stil şi l-ar aprecia şi la noi dacă ar avea mai des ocazia de a-l asculta pe viu. Ansamblul “Transilvania”, înfiinţat în 1995 şi perfecţionat ca urmare a cursurilor de măiestrie urmate în Olanda şi Elveţia, e alcătuit din flautiştii Nagy István şi Majó Zoltán, clavecinistul Erich Türk (fiul compozitorului Hans Peter Türk) şi violoncelistul Ciprian Câmpean. Spre deosebire de colegii săi, care utilizează copii ale unor instrumente de epocă, acesta din urmă cântă la un violoncel modern, dar într-un mod la fel de fidel stilului. Activitatea ansamblului însumează deja peste 250 de apariţii publice, recitalul de la Oradea fiind preludiul unui nou turneu în Ungaria, Austria şi Germania. Programul a cuprins lucrări camerale de Telemann, Hotteterre, J. Haydn şi Vivaldi, precum şi dansuri de curte din Ţările Române (sec. XVIII – XIX). “După ce auzi muzica veche interpretată în stil autentic, nu mai poţi s-o asculţi în stilul modern care încă domină la noi în ţară”, spune pe bună dreptate Majó Zoltán.
Şi apropo de violoncelul modern al lui Ciprian Câmpean. Unii muzicieni îşi motivează reticenţele faţă de curentul de interpretare autentică prin imperfecţiunile tehnice şi costul ridicat al reconstituirilor sau al instrumentelor originale. Pur şi simplu, nu ţine. Nu e neapărat necesar să ai instrumente de epocă (şi nici suficient, există şi interpretări “autentice” slabe). Stilul de interpretare e totul, fiindcă el e o necesitate izvorâtă din însăşi concepţia camerală, preponderent polifonică, a muzicii anterioare romantismului. De exemplu, pe parcursul anului trecut a putut fi urmărit de câteva ori la Mezzo TV un concert cu “Mahler Chamber Orchestra” dirijată de tânărul Daniel Harding. Interpretarea Simfoniei a V-a de Beethoven a fost formidabilă, una din cele mai de impact pe care le ştiu, prin claritatea de cristal şi echilibrul sunetului orchestral, energie, nuanţe, accente etc., tot ce înseamnă în acelaşi timp fidelitate faţă de stilul epocii, dar şi muzicalitate. Şi e vorba de o orchestră care utilizează instrumente moderne, dar sună exact ca şi cele mai bune ansambluri cu instrumente de epocă.
Alt exemplu: “Combattimento Consort”, o formaţie olandeză de corzi condusă de Jan Willem de Vriend, e faimoasă de mai mulţi ani prin înregistrările cu Concerti Armonici de Unico Wilhelm de Wassenaer (un set de lucrări cu destul farmec, al căror stil italian le-a făcut să fie până nu de mult atribuite lui Pergolese). Tonul orchestrei aminteşte de extraordinarul “Ensemble 415” al Chiarei Banchini, dar abia acum am aflat că formaţia olandeză utilizează de fapt instrumente moderne. Şi încă un exemplu: dirijorul Nikolaus Harnoncourt, unul din primii specialişti în muzica veche, fondator acum exact 50 de ani al celebrului “Concentus Musicus Wien”, a primit în 1993 Premiul Criticilor de Disc Germani (“Jahrespreis der deutschen Schallplattenkritik”). Dar nu pentru o înregistrare cu orchestra sa specializată, cu instrumente originale, ci pentru Missa Solemnis de Beethoven interpretată de corul “Arnold Schönberg” şi Orchestra de Cameră a Europei, adică o orchestră de instrumente moderne care suna la fel de “autentic”. “De ce e Harnoncourt atât de popular? scria revista Classic CD. Pentru că el combină cercetarea istorică meticuloasă care a inspirat mişcarea de autenticitate, cu o libertate interpretativă comparabilă chiar cu a lui Bernstein”.

Ca temporară încheiere, două mici exemple, în cuvintele aceluiaşi specialist, în legătură cu ce înseamnă cunoaşterea stilului. Cum se cântă de fapt recitativele Barocului? Referindu-se la diferenţele dintre notarea acompaniamentului la recitativele din “Patimile după Matei” de Bach (cu note lungi în partitură şi cu note mult mai scurte în ştima de bas continuu, ambele fiind manuscrise ale autorului), Harnoncourt scria: “În recitativele secco (acompaniate numai de basul continuu – n. n.), notele din bas se cântau foarte scurt (de către violoncel şi instrumentul cu claviatură acompaniator), conform unor reguli notate în mod repetat. Această convenţie era bine cunoscută de către fiecare interpret de bas continuu din epocă. Totuşi, notaţia trebuia să indice armoniile corecte între linia vocală şi bas inclusiv acolo unde, în practică, nota acestuia continua să sune doar în imaginaţia ascultătorului. Astfel, se putea înţelege mereu textul cu claritate. În mod similar, există diferenţe între ceea ce e scris şi ceea ce se cântă în cazul apogiaturilor finale (urmează exemplele, cu note – n. n.). În ştima de continuo, Bach a notat în mod excepţional ceea ce se cânta în realitate şi nu notele lungi ale basului, normale şi corecte din punct de vedere ortografic, cum sunt în partitură. Probabil a vrut să se evite confuzia, posibilă în ştime, dintre recitativele cu note scurte ale Evanghelistului şi recitativele acompaniate (şi de corzi – n. n.) ale lui Hristos, cu note lungi”.
Al doilea exemplu, care ar putea să-i pună pe gânduri pe cei care mai cântă figuraţiile şi pasajele de coloratură ale Barocului ca pe un fel de exerciţii de digitaţie gen Czerny: “Bach s-a străduit să noteze totul cât mai precis posibil. Această manieră era contrară libertăţii lăsate de obicei interpreţilor în secolul al XVIII-lea, când obiceiul era să li se permită cântăreţilor şi instrumentiştilor să improvizeze ornamente în părţile solistice, uneori şi în cele acompaniatoare. Bach n-a vrut să lase aceste lucruri la întâmplare în compoziţiile sale şi a notat detaliat ornamentele. Multe din melismele şi pasajele de coloratură ale lui Bach trebuiesc înţelese ca ornamente scrise şi, evident, trebuiesc cântate mult mai delicat (leichter) decât notele melodice esenţiale”.

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. (Numai) acum am gasit pe internet acest comentariu.
    Va felicit, Domnule Gagiu.
    Scrieti-mi!

    Zoltan MAJO

    Răspunde

    • Posted by adriangagiu on 26 Mai 2009 at 9:10 pm

      Felicitarile vi se cuvin Dv. si colaboratorilor Dv., D-le Majó, pentru ca
      sunteti probabil singurii in Romania care va preocupati de adecvarea
      stilistica a interpretarilor!
      Ma bucur de reactia Dv., de-acum putem schimba cate o idee din cand in cand.
      Numai bine!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: