Muzică şi provincie


(Familia, 2003)

Motto: “Nu poţi sluji altfel muzica decât cu dragoste” (Richard Wagner)

Dintre concertele filarmonicii orădene din luna ianuarie iese în evidenţă ultimul, în primul rând prin participarea unuia din cei mai importanţi interpreţi români contemporani, dirijorul Emil Simon, dar şi prin unele scene de culise. În prima parte a programului s-au cântat două compoziţii mai rar prezente în sălile de concerte (cu atât mai mult la Oradea), poemul simfonic “O noapte pe muntele pleşuv” de Musorgski şi Concertul pentru vioară de Glazunov, încheierea aparţinând clasicismului prin Simfonia a II-a de Beethoven.
Lucrarea lui Modest Petrovici Musorgski (1839 – 1881), extrasă dintre interludiile operei neterminate “Târgul din Sorocinsk” şi cu orchestraţia revizuită de Nikolai Rimski-Korsakov, are o pregnanţă şi o forţă rareori reeditate la acelaşi nivel chiar şi în creaţia acestui compozitor genial. În “brutalitatea” şi “primitivismul” lui, Musorgski e cu mult mai profund decât rafinatul, sentimentalul şi aproape occidentalizatul său contemporan Ceaikovski – ca să nu mai vorbim de modernitate (dacă acesta poate fi un criteriu), datorită tentei modale a armoniei sale, admirată ulterior de Debussy.
Interpretarea de la Oradea a fost însă destul de estompată, chiar şi sub bagheta maestrului Emil Simon, fără violenţa şi grandoarea tragică pe care le reclamă această muzică şi subiectul ei romantic (o legendă populară rusă despre sabatul spiritelor întunecate în vârf de munte, risipit în zori de sunetele clopotelor de la o bisericuţă îndepărtată). Probabil că instrumentiştilor din orchestră nu le mai rămăsese destulă energie după tensiunile de la repetiţie, când n-au vrut să mai rămână puţin peste program la solicitarea dirijorului, pentru a mai cizela rar cântatul Concert de Glazunov.
Astfel de manifestări antiartistice şi de indisciplină, chiar şi faţă de un invitat de calibrul lui Emil Simon, nu mai surprind de mult la Oradea. Cu câţiva ani în urmă, tot el declarase că nu mai revine la Oradea până ce nu-şi prezintă scuze în scris un violonist recalcitrant. David Chen, directorul Orchestrei Naţionale din Taiwan, care facilitase filarmonicii turnee în insulă, şi-a anulat acum doi ani concertul la Oradea din cauza refuzării de către orchestră a unei repetiţii suplimentare (se fac repetiţii trei dimineţi pe săptămână, vinerea, sâmbăta şi lunea). Etc. De mirare nu mai e nici de ce sunt tolerate astfel de manifestări, ci de ce a mai acceptat Emil Simon să colaboreze în concert. Vorba marelui dirijor Wilhelm Furtwängler, cea mai mare piedică în calea muzicii sunt tocmai muzicienii.
Să revenim mai bine asupra muzicii, fiindcă ea ar trebui să fie principala noastră (şi a lor) preocupare. Deci nu din dorinţa de a menaja susceptibilităţile locale, aşa cum e nevoită să procedeze presa culturală locală de dragul de a mai promova, atât cât se poate, activităţile artistice. E un lucru pe care nu l-au înţeles unii protagonişti ai relatărilor şi recenziilor, considerându-l un fel de datorie implicită de a li se face reclamă gratis – dar asta-i altă poveste.
După genialul Musorgski era programat Concertul în la minor pentru vioară şi orchestră op. 82 de Aleksandr K. Glazunov (1865 – 1936). Lucrarea l-a avut ca solist pe Florin Paul, violonist foarte bun, de altfel, în prezent concert-maestru la Orchestra Radio din Hamburg (după Filarmonica din München, unde cântase sub bagheta lui Sergiu Celibidache). Această compoziţie datând din 1904 părea că va fi dezavantajată prin involuntara comparaţie cu cea cântată anterior, fiindcă stilul său de romantism epigonic, dar mai ales inconsistenţa concepţiei şi substanţei muzicale sunt într-o evidentă scădere faţă de expresivitatea lapidară a autodidactului predecesor.
Dar în concertele de la Oradea realele surprize le produce uneori publicul: după aplauzele de stimă pentru Musorgski, la lucrarea lui Glazunov ropotele parcă nu se mai sfârşeau. A fost mai aplaudată şi decât simfonia unuia, Beethoven sau cam aşa ceva, care s-a cântat după pauză, când numărul auditorilor se şi înjumătăţise. Care e explicaţia misterului? Ca întotdeauna, virtuozitatea.
Publicul are aproape peste tot în lume o plăcere copilărească de a savura performanţele de tip sportiv ale soliştilor care sunt în stare să emită cât mai multe sunete pe secundă (numai că în marile oraşe există măcar probabilistic o şansă mai mare pentru o oază de înţelegere şi sensibilitate reală, precum şi pentru o tradiţie de educaţie directă şi indirectă în acest sens). Înseamnă că din acelaşi motiv şi nu din reală înţelegere pentru complexitatea (sau complicaţia?) lor, probabil că la Oradea ar fi primite cu entuziasm până şi “Mituri” de Szymanowsky sau Concertul de Alban Berg, să zicem, în timp ce “Pavana” lui Ravel a generat nu de mult doar nişte aplauze foarte anemice.
Iată de ce mai supravieţuiesc în repertorii astfel de lucrări de Glazunov, Sibelius şi alţii din aceeaşi echipă (ejusdem farinae). Substanţa reală nu contează. Concertele “au devenit performanţe ale unor campioni ai pianului sau baghetei… Nu-i importantă muzica, ci virtuozitatea executării” (Honegger). Atunci de ce ar fi Oradea în 2003 mai avansată decât Parisul din 1950? “Tot ce e măreţ e simplu”, spunea Goethe, iar idealul artistic de maturitate al lui Beethoven era “mereu mai simplu”, fiindcă în concentrare se manifestă adevărata profunzime şi măiestrie. Acest adevăr uman şi artistic se pare că n-a ajuns încă la Oradea, care, ca toate oraşele mici, preferă vedetismul în pofida nobleţei.
Toate astea ne readuc totuşi la bizara figură a lui Musorgski, pentru că şi Rusia lui era atunci “provincie” pentru lumea muzicală europeană. Iar Musorgski e într-adevăr o “figură”. Şi-a abandonat postul de locotenent în garda imperială pentru a se dedica muzicii, fiind nevoit să se angajeze ca funcţionar pentru a avea ce mânca, şi bântuit de crize a căror natură n-a fost nici până acum pe deplin elucidată. Acei aşa-zişi muzicologi care sapă prin morminte în căutarea “omenesc-prea-omenescului” în loc să se axeze pe analiza ştiinţifică a operei au înaintat cele mai diverse ipoteze pentru a explica aceste crize: epilepsie, depresie, alcoolism, misticism, dragoste tragică sau chiar impotenţă – ca şi cum astea ar putea avea vreo legătură reală cu opera. Apropo, cele mai multe biografii romanţate literar sau cinematografic (şi cele mai pline de prostii şi locuri comune) sunt dedicate, dintre artiştii creatori, compozitorilor. Probabil pentru că muzica e în general prea abstractă şi prea puţin pretabilă la “poveşti” faţă de literatură şi artele plastice.
Specificul lui Musorgski e că a fost un autodidact, studiind procedeele muzicii occidentale în principal după creaţia lui Schumann (culmea!), dar şi filosofia şi literatura Rusiei şi ale Apusului. Drept urmare, n-a ajuns niciodată familiar cu “şmecheriile” de tehnică şi scriitură cu care jongla, de exemplu, prietenul său Rimski-Korsakov. Dar ceea ce mult mai greu se putea înţelege în toiul romantismului decât (poate) azi e faptul că, în esenţă, nici nu avea nevoie de ele. Concepţia muzicii lui Musorgski face parte dintr-o altă lume decât eleganţa impecabilă, de salon, a lui Mendelssohn sau Ceaikovski. Fiind atât de autentic şi direct, el era prea esenţializat şi suficient de expresiv şi fără momeli sau zorzoane cu care să “fure urechile” auditorilor şi interpreţilor. Doar un exemplu: suita “Tablouri dintr-o expoziţie” e compusă foarte simplu şi aproape schematic pentru pian, fără umplutura policromă a orchestrei pe care s-au simţit datori să i-o confere Ravel şi alţii, dar cu atât mai sugestivă – deci nu explicită. Iată un alt motiv pentru care a fost atât de admirat şi, într-un fel, continuat de către Debussy.
Un creator atât de opus clişeelor de expresie era firesc să fie ostracizat de muzicienii oficiali, robi ai rutinei şi formulelor primite de-a gata (această soartă s-a repetat într-un fel până şi în concertul de la Oradea, în care Glazunov a fost mult mai aplaudat). Tribulaţiile grandioasei opere “Boris Godunov”, respinsă de teatre şi revizuită de mai multe ori, amintesc de chinurile la care fusese supusă “Fidelio”, capodopera lui Beethoven. Dar ca inclusiv prietenii săi din “Grupul celor cinci” (Rimski-Korsakov, Balakirev, Borodin şi Kui) să nu-l mai urmeze şi să încerce uneori să-l “corecteze” cu condescendenţă ca pe un analfabet, asta e mai greu de înţeles.
Izolarea, spirituală şi nu numai, care creştea în jurul lui, precum şi ostilitatea muzicienilor academici au devenit în cele din urmă de nesuportat pentru resorturile lui sufleteşti, ducând indirect la prematura sa dispariţie fizică. Ulterior, lui Rimski-Korsakov îi revine marele merit de a-i fi salvat creaţia de la uitarea completă, orchestrând-o sau cizelând-o când considera că era cazul, dar din păcate netezindu-i pe ici-pe colo armonia modală conform logicii apusene şi înghesuindu-i substanţa în cămaşa de forţă a prea marii străluciri orchestrale. Chiar şi aşa, creaţia lui Musorgski îndreptăţeşte sintetica formulare concluzivă din Dicţionarul Larousse, conform căreia el e “unul dintre acei curajoşi care, în anumite epoci, şi-au asumat această sarcină necesară: reînnoirea îmbinării dintre muzică şi adevăr”.
Ferindu-ne totuşi de detalii anecdotice sau, unele, semnificative, aceste câteva repere generale în legătură cu Musorgski ne aduc prin analogie la vechea întrebare semi-ironică a lui Balzac: “Ar fi curios să ştim ce îl determină pe cineva să se facă mai degrabă muncitor într-o fabrică de hârtie decât brutar”. Adică de ce mai scriu unii muzică, în aceste condiţii? Ce-l poate face pe un om să se dedice unei munci colosale care nu va fi apreciată şi din care nu va putea trăi, expunându-şi în public (în cazurile fericite când are ocazia) cele mai intime trăiri, ca o fecioară silită să se dezbrace într-o cârciumă în faţa unor beţivi, după vorba lui Berlioz? Ce-l determină să suporte indiferenţa generală şi prostul gust agresiv al superficialilor care trăiesc doar ca să se distreze, invidia sau exclusivismul unor confraţi, ironiile, rutina sau lenea interpreţilor (şi uneori chiar insultele), ostilitatea şi zgârcenia responsabililor muzicali care reduc totul la calcule contabile? (Fiindcă cel mai uşor e să critici şi să negi, se pot găsi puncte slabe şi la Beethoven; adevărata provocare e să adaugi ceva acestei lumi, dacă eşti în stare, nu să distrugi)
Aşa a fost mai întotdeauna, inclusiv în aşa-zisele epoci luminate, aceasta nu e o lamentaţie de “sfârşit al timpurilor”. În vremurile moderne, când n-a mai fost un meşteşugar furnizor de decoruri sonore pentru felurite ocazii oficiale, compozitorul a fost condamnat la foame sau la compromisuri care-i mănâncă timpul, elanul şi puterea creatoare (a se vedea serviciul de funcţionar al lui Musorgski). Dintre cei mai mari compozitori ai secolului al XIX-lea, nici unul n-a trăit din creaţia sa. Beethoven avea o rentă viageră de la câţiva prinţi, Schubert îşi parazita prietenii. După o viaţă de disperare, Wagner a fost salvat de către regele Ludwig al II-lea, care i-a plătit datoriile şi i-a construit teatrul de la Bayreuth. Mahler era un mare dirijor, care compunea în vacanţe, iar Debussy trăia în principal din lecţii, transcripţii, dirijat şi cronici muzicale.
“Compoziţia nu e o meserie, constata cu amărăciune tot Honegger. E o manie, o nebunie blândă (căci rareori se vede un compozitor necunoscut care s-ar deda unor demonstraţii violente, tulburând ordinea publică, decât eventual în sălile de concert, în timpul audiţiei lucrării unui rival). De obicei e preocupat, distrat, întristat să constate neînţelegerea contemporanilor faţă de creaţia sa. Dacă nu se face ridicol prin pretenţii semeţe, va avea timiditatea unei persoane atinse de o infirmitate, care din fericire nu se află într-un loc constant vizibil. Asta e!”
Cauza şi răspunsul pentru toate acestea sunt chiar în motto-ul acestui text. Nu poţi sluji altfel muzica decât din dragoste, iată pentru ce au devenit unii cu adevărat mari. De acolo vin inspiraţia, energia, încrederea de a răbda orice (altfel şi muzica devine doar încă un mijloc de care ne slujim pentru a ne mai umfla sărmanul orgoliu). Dar acest principiu nu l-au putut simţi şi înţelege niciodată funcţionarii muzicii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: