Muzica românească e muribundă


(Familia, 2003)

Motto: “Destinul unei lucrări muzicale necunoscute până atunci de ascultător depinde pentru început, în mare măsură, de interpreţi” (Wilhelm Furtwängler).

Rezervam acest încurajator subiect pentru un viitor apropiat, după ce voi termina statistica repertoriului de concert al filarmonicii din Oradea de după 1989. Dar între timp s-a produs un eveniment neaşteptat: în concertul din 10 februarie 2003 s-a cântat o lucrare românească. Este vorba despre Rapsodia română nr. 1 de dl.  George Enescu, o lucrare remarcabilă, care ne îndreptăţeşte cele mai frumoase speranţe în legătură cu acest autor. (Ce-i drept, concertul a fost dirijat de ucraineanul Mihail Secikin, şef de orchestră stabilit la Chişinău şi având şi cetăţenia română).
Cu această ocazie, să aruncăm totuşi o rapidă privire asupra concertelor din ultimii 5 ani, mulţumită ajutorului oferit de Thurzó Sándor, fost secretar muzical al filarmonicii şi pasionat cronicar al vieţii muzicale orădene. Limbajul sec al cifrelor ne spune că din februarie 1998 s-au cântat la Oradea 20 de lucrări simfonice româneşti, create de 14 autori (unii chiar vii, încă). Aceasta înseamnă o medie de 4 piese pe stagiune sau (socotind cam 9 luni de stagiune pe an şi trei lucrări în fiecare concert săptămânal) o proporţie de aproape 4 % de muzică românească la Filarmonica de Stat din Oradea, oraş din România.
Mulţi membri ai orchestrei orădene îşi mărturisesc alergia faţă de muzica românească, punând-o pe seama obligativităţii dinainte de 1989. (Dar George Georgescu scria în 1962 despre concertele sale cu Filarmonica din Viena, în care a inclus şi Trei dansuri româneşti de Theodor Rogalski: “Orchestra a cerut singură trei repetiţii pentru lucrarea românească, pentru a-i putea pătrunde sensul lăuntric. Rezultatul a fost surprinzător. Cu anevoie s-ar putea imagina o redare mai fidelă şi mai autentic românească a acestei bijuterii muzicale, atât de apreciată de publicul vienez, decât cea pe care a realizat-o în acele concerte filarmonica vieneză”. Dar ce ştiu naţionaliştii ăia de vienezi?). Secretarul muzical Sándor Dénes i-a declarat de curând lui Ioan Letan, reprezentantul local al Asociaţiei pentru Drepturi de Autor, că nu se mai programează muzică contemporană din principiu, din motive de economie. Morţii sunt în domeniul public, adică sunt gratis.
Ca să nu fiu acuzat de părtinire generată de soarta reală sau posibilă a lucrărilor proprii, voi apela în continuare la opiniile unora mai importanţi, consemnate de presa de specialitate, în principal “Actualitatea muzicală”. Cum e, deci, cu domeniul public? “La 50 de ani după moartea compozitorului, urmaşii săi nu mai încasează nici un drept, scria Honegger. Lucrările intră în domeniul public: toată lumea poate să-şi câştige existenţa dintr-o lucrare, cu excepţia rudelor autorului. Un bancher, de exemplu, lasă banca moştenire fiului sau nepotului său; rămâne deci în familie. Dar în domeniul spiritului, statul nu admite moştenirea! Când se reprezintă la Operă sau la Comedia Franceză o lucrare intrată în domeniul public, preţul locurilor e oare micşorat? Atunci trebuie să credem că sunt remuneraţi doar interpreţii, iar lucrarea în sine nu merită nimic? Bach şi Balzac sunt în domeniul public: încearcă să-ţi procuri operele lor complete, te vor costa mai mult decât ale autorilor în viaţă. Înseamnă că se plătesc hârtia, cerneala, legătoria. Gândirea autorului nu valorează nimic din punct de vedere material, ţi-o dă pe deasupra!
Situaţia unui tânăr compozitor e foarte tragică. Lucrările moderne sunt foarte rar executate. Aş putea cita cazul unui compozitor celebru, membru al Institutului, căruia i s-a cântat o simfonie prima dată cu mult succes, dar cu toate acestea a doua execuţie nu a avut loc decât 30 de ani mai târziu. Compozitori care au un nume, cărora li s-a publicat biografia, nu găsesc unde să-şi editeze lucrările. Existenţa noastră e din ce în ce mai mult dominată de zgomotul în mijlocul căruia trăim. Radioul portarului sau al vecinului revarsă din zori până în miez de noapte un torent de zgomote. Acest zgomot îl regăseşti peste tot, pe stradă, în bazaruri, cafenele, restaurante, chiar şi în taxiuri. E impus până şi în uzine. Mulţi şcolari şi studenţi îşi fac lecţiile de matematică cu aparatul de radio deschis. Se deprind să considere muzica un fundal căruia nu i se dă nici o atenţie, nu mai mult decât ar interesa tencuiala de pe perete”.
Aşa că, bineînţeles, situaţia de la Oradea nu e singulară. Pledând pentru necesitatea apropierii programelor Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti faţă de fenomenul componistic al deceniilor recente, criticul Dumitru Avakian scria în stagiunea trecută: “S-a ajuns la situaţia aberantă în care, la începutul anilor ’90, muzica românească a fost literalmente eliminată din programele marii majorităţi a stagiunilor de concerte, cu concursul neprecupeţit al muzicienilor români, sau al celor care se consideră a fi… Ştim, publicul Ateneului se bucură de faima unui conservatorism manifest, trăieşte în alte epoci de muzică. Preferă să asculte, să reasculte ceea ce cunoaşte deja… Iar în ceea ce îi priveşte pe colaboratorii ocazionali, dirijori şi solişti, o ştim cu toţii, calitatea acestora e fluctuantă, e conjuncturală, dată fiind lipsa fondurilor alocate acestui capitol”. E altfel la Oradea?
Adrian Iorgulescu, preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor: “Din 1990 încoace, filarmonicile, operele, teatrele muzicale s-au dovedit reticente (ca să folosesc un eufemism) vizavi de includerea în repertoriu a unor opusuri indigene de referinţă. S-a invocat – pretext superfluu – saturaţia publicului, S-a clamat, iarăşi, opoziţia sindicatelor (?) sau dezinteresul melomanilor pentru oropsita noastră creaţie, motivaţii puerile care nu rezistă la o analiză corectă. Personal, consider că blocajul derivă din comoditatea factorilor de răspundere şi dintr-o falsă percepţie asupra priorităţilor şi exigenţelor publicului. Atari abordări discriminatorii denotă o crasă neînţelegere a rolului formativ şi a funcţiei acestor instituţii, în majoritate finanţate de la buget”.
În toamnă va avea loc la Bucureşti ediţia a XVI-a a Festivalului Internaţional “George Enescu”. Scopurile declarate la ediţia inaugurală erau promovarea lucrărilor enesciene şi reliefarea valorilor şcolii componistice şi interpretative naţionale. La ediţia precedentă, care a costat bugetul public 4,5 milioane de dolari, muzica românească a fost aproape absentă, iar concursul de compoziţie (iniţiat de Enescu) a dispărut după 1991. Muzicologul Octavian Lazăr Cosma: “Cum e posibil să se ajungă la această strategie culturală dezastruoasă când se rulează fonduri publice pentru festivalul care ar trebui să susţină cultura naţională, nicidecum s-o ignore, într-un cadru oficializat de către Guvern?”
Organizatorii, societatea Artexim şi secretariatul general al Guvernului, nu au onorat atunci invitaţia de a se prezenta înainte de festival pentru întocmirea autorizaţiilor legale la UCMR-ADA. “Această atitudine de sfidare, de încălcare a legislaţiei în domeniul plăţii drepturilor de autor e o reminiscenţă a atitudinii tipic comuniste de încălcare a legilor şi de impunere a bunului plac, spunea Traian Hârtu, revizor contabil la UCMR-ADA. Nu e de mirare, pentru că în aceste instituţii regăsim destui aparatnici reciclaţi”. E vorba de Bucureşti, staţi liniştiţi, la Oradea e cu totul şi cu totul altfel. Nu?
Compozitorul Liviu Dănceanu: “Moartea muzicii culte, în actualul ei chip trupesc şi sufletesc, e iminentă şi, de ce nu, imanentă… Nimeni nu-şi poate explica extincţia ei, după ce secole de-a rândul a luminat ca o torţă. Şi chiar dacă torţa arde încă, ea nu mai are pe cine ori ce lumina”. Compozitoarea Irinel Anghel: “Ceea ce n-a intrat în muzeul muzical nu necesită atenţie din partea plătitorilor de bilete. Secretul succesului pare a fi includerea în program a unui şlagăr concertant şi a unui solist cu oarecare renume. Şi asta spune multe despre motivaţiile pe care publicul, stăpânul nostru le are pentru a intra într-o sală de concerte şi a-şi provoca plăceri artistice”. Bineînţeles, acest snobism e apanajul marilor oraşe; la Oradea publicul e cu mult, mult mai cultivat, rafinat, profund şi curios. Nu?
Soprana Georgeta Stoleriu: “Fie că-mi place sau nu, dacă ţin la imaginea mea de interpret trebuie să am în vedere şi ce doreşte publicul… Ca muziciană, sunt conştientă că o mai amplă şi mai atentă propagare a muzicii româneşti i-ar ridica în timp gradul de audienţă. Dar ne putem oare permite acest lucru în actualele condiţii, când instituţiile artistice fac eforturi uriaşe de supravieţuire, iar muzica cultă a devenit un lux?” Şi pianista Dana Borşan mărturisea nu de mult la Oradea că programul nu-i permite să cânte compoziţii româneşti noi, păstrând de mai mulţi ani în aşteptare inclusiv o lucrare a maestrului Pascal Bentoiu.
George Balint: “Compozitorul român de astăzi e o minoritate tocmai la el în ţară şi asta nu din cauza vreunei ierarhii valorice nefavorabile făcută de companiile care-şi rumegă existenţa din statistici, ci tocmai din cauza acelor care sunt chemaţi-aşezaţi să-i cultive în auzul lumii valoarea de fiinţare… Compozitorul român trebuie să facă zilnic temenele (nemijlocit sau reprezentat de preşedintele ales al breslei) pe la tot felul de directoraşi şi ministeriabili care-l privesc cu îngăduinţa plictisului ori cu acea dulce compătimire:
Vezi matale, şi muzica asta e tot un produs, adică o marfă care trebuie neapărat să se vândă. Or, ca să se vândă, o dăm noi pe gratis o dată – de două ori, dar nu se poate s-o ţinem tot aşa. Uite că şi pe dincolo (acel dincolo la care bunul administrator în ale culturii se visează locuind doar pe şi pentru sine) lucrurile s-au schimbat. Economie, eficienţă, chestii de marketing, dom’le. Piaţa, ea e cea care trebuie să decidă. Or, precum cred că observi şi mata, care eşti totuşi un intelectual (cu pretenţii), muzica asta de-o scrieţi voi nu prea are înţeles, nu se caută. Adică ea se găseşte, dar degeaba, nu trebuie nimănui”.
Compozitorul Octavian Nemescu: “Mai contează, cred, şi confuzia generală a acestui moment, tipică postmodernismului, lipsa de criterii în observarea şi catalogarea valorilor artistice. Şi încă ceva: miza culturală a naţiunilor scade pe zi ce trece în lumea modernă în care ne ducem zilele. Ne mândrim doar cu fotbalişti, cu staruri de muzică pop, rock, manele etc., eventual cu actori de cinema. Cultura majoră nu mai are nici o valoare, nici o trecere. Viitorul componisticii româneşti şi al UCMR mă îngrijorează foarte mult. Tot mai puţini tineri bat la porţile ei. Vinovate sunt şi vremurile pe care le trăim, ce nu oferă nici o perspectivă dezvoltării artistice. Aştept apariţia unor nebuni, a unor fanatici care să le înfrunte şi care să dorească schimbarea acestei epoci mizerabile, crezând cu fervoare în noi obiective artistice şi fiind în acelaşi timp în stare să ardă (chiar şi pe rug) pentru ideile lor”.
Ce s-ar mai putea adăuga după toate acestea? O cronică de concert provincial, încă o analiză la Rapsodia română nr. 1 de Enescu?

P. S. Surpriză: în concertul din 3 martie de la Oradea sunt programate Trei dansuri româneşti de Theodor Rogalski. Dar cu o floare nu se face primăvară.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: