Stagiunea în provincie


(Familia, 2002)

“În acest număr mare de muzicieni şi muziciene care se calcă pe călcâie unii pe alţii, lovindu-şi coatele, împingându-se, apucându-şi uneori cu viclenie rivalii de picioare pentru a-i face să cadă, se remarcă totuşi din fericire câteva talente adevărate care se ridică deasupra mulţimii de mediocrităţi asemenea palmierilor deasupra pădurilor tropicale. Mulţumită acestor artişti excepţionali se pot asculta atunci din timp în timp câteva lucruri foarte frumoase şi astfel te poţi consola de toate lucrurile îngrozitoare pe care eşti silit să le suporţi.
Asta e stagiunea!”
Aşa zicea Berlioz la Paris acum vreo 150 de ani, ca dovadă că nimic nu e nou sub soare. De ce să-i mai invocăm atunci numele marelui compozitor şi (poate încă mai marelui) critic şi memorialist, dacă nu pentru a forţa o trecere şi o particularizare în urbea de pe Criş? Căci s-a încheiat stagiunea simfonică şi la Oradea!
Astfel de momente sunt în general prilej tradiţional de bilanţuri mai mult sau mai puţin festiviste, care ar trezi un oarecare interes într-o societate sau comunitate în care valorile estetice şi morale ar suscita măcar curiozitate şi în afara unui minuscul cerc de “melomani” (observaţi eleganţa acestui termen fără echivalent în celelalte arte şi care se referă parcă la o boală psihică). Acest public fidel, de abonaţi şi studenţi (care nu umple sala nici când cântă Valentin Gheorghiu, de exemplu), îşi are însă obişnuinţele lui. În şcoală nu se face educaţie muzicală sau plastică, dar suntem “împănaţi” cu analize literare ce mai desţelenesc, ce-i drept, sensibilitatea unora sau măcar gâdilă câte un orgoliu snob. Câţi nu se declară îngroziţi de muzica sau chiar de artele plastice moderne, pretinzând că nu le “înţeleg”! Dar nimeni nu râde de Joyce sau Faulkner (ca să ne limităm la exemple din trecut), asumându-şi-i măcar ca pe nişte provocări cvasi-obligatorii – bineînţeles, ne referim la acei puţini, singurii contând în acest context, care mai citesc şi altceva decât subtitrajul la televizor sau ascultă şi altceva decât fondul sonor din discoteci.
“Publicul consumă ceea ce i se serveşte, cu poftă sau dezgust, dar nu-l interesează decât ceea ce ascultă des, spunea Honegger acum 50 de ani. Vrea întotdeauna să regăsească la un artist ceea ce i-a plăcut. În domeniul muzicii uşoare (dar nu numai – n. n.), publicul cere mereu celebrul şlagăr al vedetei, acela pe care l-a auzit pe disc sau la radio… Nu are nici dorinţa şi nici curiozitatea să asculte (cu atenţie, că de auzit aude toată lumea – n. n.) alte lucrări… Zeul melomanilor este Beethoven, fie. Dar asta nu înseamnă că întreaga sa operă este la fel de admirată… A început să se facă o selecţie şi între simfoniile lui”. Întrebare retorică: s-a cântat vreodată la Oradea, de exemplu, Missa Solemnis, lucrarea lui preferată? Deci, să ne consolăm că, măcar în ce priveşte comoditatea de idei, suntem la nivelul Franţei de acum 50 de ani.
Totuşi, o serie de prime audiţii orădene înviorează peisajul stagiunii încheiate, remarcându-se însă că unele din aceste lucrări, datând de vreo jumătate de secol, sunt de mult componente clasice ale repertoriului modern din Occident, ceea ce ne întreţine decalajul de informaţie: Simfonia de cameră de Dmitri Şostakovici, Suita din baletul “Primăvara în Appalachi” de Aaron Copland, “Păsări exotice” de Olivier Messiaen sau chiar Concertul pentru violoncel şi orchestră al lui Friedrich Gulda. Adăugând două-trei lucrări de compozitori contemporani, se constată şi că programarea unui repertoriu în afara tiparului clasic-romantic limitat, grevată la noi de veşnica sărăcie faţă cu copyright-ul, se face de obicei doar datorită interpreţilor invitaţi.
În privinţa acestora, o listă selectivă extrasă din afişele stagiunii trecute cuprinde şi nume mari ale artei interpretative româneşti (prezente sau din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat): Valentin Gheorghiu, Emil Simon, Horia Andreescu, Marin Cazacu, Ludovic Bács, Paul Popescu, Petre Sbârcea, Daniel Goiţi, Andrei Agoston sau Ştefan Ruha. O notă aparte merită şi prezenţa pentru un program cameral a ansamblului baroc “Transilvania” din Cluj-Napoca, pasăre rară în ce priveşte interpretarea autentică a muzicii vechi în România. Tuturor acestora li s-au adăugat, evident, dirijorii permanenţi Ervin Acél, Romeo Râmbu, Avram Geoldeş (dirijorul corului) şi directorul de onoare, vienezul Kurt Schmid. Dintre invitaţii străini, mai scumpi la vedere tot din cauza onorariilor sărace pe care le poate plăti filarmonica, se remarcă pianiştii maghiari Ránki Dezső şi Jandó Jenő. Poate că, mai mult decât aşteptările după vedete, iluzorii pentru noi din cauza “tranziţiei”, ar fi preferabilă perfecţionarea a ceea ce avem. Show-biz-ul simfonic e la fel de non-artistic ca oricare altul, mai ales când ceea ce contează e agilitatea acrobatică a cutărui solist pe care publicul snob îl pândeşte cu sufletul la gură şi îl ovaţionează că a încheiat bisul fără să-şi frângă degetele. “Lucrarea nu-i decât funia care serveşte acrobatului, dirijor sau pianist, şi cum sunt totuşi unele lucrări asupra cărora se tot revine mereu şi care te obosesc, repertoriul se îngustează în loc să se lărgească” (tot Honegger).
Printre evenimentele stagiunii orădene, secretarul muzical Sándor Dénes citează concertul de deschidere cu cantata “Carmina burana” de Carl Orff; cunoscutul “şlagăr” pseudo-medieval şi spectaculos al muzicii moderne, de un kitsch grandios conform argumentelor muzicologilor “fundamentalişti”, a fost poate singurul care a umplut sala până la refuz. Acestuia i se adaugă comemorarea centenarului lui Giuseppe Verdi (Messa da requiem, în 6 noiembrie 2001), precum şi deplasarea la Wiener Konzerthaus sub bagheta americanului David Andre (1 iunie 2002, cu programul Copland – Ravel – Farago – Messiaen – Ceaikovski). Cursul internaţional pentru tineri dirijori susţinut de Ervin Acél prin Wiener Musikseminar (anul acesta în februarie la Oradea şi în iulie la Viena) e ceva obişnuit de mai mulţi ani.
Toate acestea pierd însă enorm din cauza acusticii improprii pentru muzică a sălii Teatrului de Stat, care găzduieşte concertele post-revoluţionare orădene. Sala este adevărata cutie de rezonanţă a oricărui instrument, iar efectul produs de muzică asupra auditorului depinde decisiv de comportarea acustică şi dimensiunile incintei respective. Odată cu recenta instalare ca manager general al filarmonicii orădene a juristului Sárkadi Zsolt au fost reluate vechile promisiuni de finalizare a renovării sălii proprii de concerte, care trenează de peste un deceniu (aviz echipei de la Guinness Book). Conform noului manager, sala e în ultimul stadiu de finisare, pentru partea de construcţii fiind alocate 4 miliarde; dacă la rectificarea din vară a bugetului local Consiliul Judeţean va aproba cererea de 1,5 – 1,8 miliarde, aşa cum a promis, se vor instala scaunele şi se va deschide stagiunea în noua sală. Directorul artistic interimar Corneliu Cristea preciza că, deşi spectatorii s-au obişnuit cu sala teatrului, ca fiind mai elegant, se va putea muta ziua de concert de luni, organizându-se chiar mai multe concerte, educative sau de muzică de cameră. Sárkadi Zsolt intenţionează să aducă şi o reorganizare a instituţiei, după aprobarea de către Consiliul Judeţean a noului regulament de ordine interioară urmând susţinerea de concursuri şi evaluări pentru toate posturile de conducere şi artistice.
În vizita sa la Oradea anul trecut, Ioan Holender, faimosul director român al Operei de Stat din Viena (cu cel mai lung mandat din istoria prestigioasei instituţii conduse cândva şi de Gustav Mahler), povestea presei o mică întâmplare dintr-o repetiţie de acolo: cum a fost dată afară pe loc o coristă fiindcă s-a întors şi i-a şoptit câteva cuvinte unei colege. Iată de ce devin mari unele ansambluri. La noi, Emil Simon, unul din cei mai mari dirijori români, a declarat acum câţiva ani că nu mai revine la Oradea până ce nu-şi prezintă scuze în scris instrumentistul care i s-a revoltat într-o repetiţie. Ce să mai zicem despre resemnarea lui Horia Andreescu, a cărui meticulozitate aproape proverbială a trebuit să se încline, din lipsă de timp, în faţa impreciziilor? Iar David Chen, directorul şi dirijorul Orchestrei Naţionale din Taiwan, un oaspete care le facilita orădenilor şi turnee în ţara sa, a trebuit să plece şi să-şi anuleze concertul după ce câţiva instrumentişti s-au opus unei repetiţii suplimentare pe care o solicitase. Etc… (Era odată unul, Bach, care zicea că muzicienii n-au nici un motiv de orgoliu fiindcă nu sunt decât uneltele muzicii.)
Aceste manifestări de culise nu ar trebui cunoscute de public, dar şi ele influenţează rezultatele din concerte, ceea ce ar trebui să fie cu adevărat actul artistic. Publicul orădean aplaudă generos, dar dincolo de toate acestea se profilează o întrebare mai adâncă: să ne mulţumim în general cu românescul şi provincialul “merge şi aşa” sau să tindem spre o perfecţiune poate iluzorie, urmând modelele mai avansate? Ce înseamnă o stagiune la Oradea, oricât de reuşită sau nu? Ce este cultura în provincie, ruptă de concurenţa stimulatoare a marilor modele şi vegetând în obişnuinţele câtorva intelectuali? Înregistrările marilor ansambluri şi ale marilor interpreţi, mai nou accesibile şi prin postul TV Mezzo, pot fi încă un memento al nevoii de perfecţiune. Ce suntem noi, p-aci pă lângă Criş, faţă de Shakespeare, Einstein sau Beethoven, sau faţă de omogenitatea şi expresivitatea Filarmonicii din München dirijată de Sergiu Celibidache? Aproape nimic. Dar ce suntem dacă nu tindem măcar spre această necesitate? Nici atât.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: