Despre concerte în biserică şi rostul muzicii


(Familia, 2002)

Dintre concertele susţinute de filarmonica orădeană pe parcursul lunii octombrie se remarcă ultimele două, nu neapărat datorită programului sau interpreţilor, cât cadrului în care s-au desfăşurat. Este vorba, ca şi cu alte ocazii în care sala Teatrului de Stat nu era disponibilă, de Bazilica romano-catolică, fapt care este de natură să ne prilejuiască şi reflecţii mai generale despre artă, religie şi societate. Chiar dacă sună cam pompos faţă de un subiect pentru unii derizoriu (problema lor!), puţin deranj prin comodităţile ideilor primite de-a gata nu strică.
De exemplu, care îţi e prima reacţie, spontană, ipoteticule cititor, când auzi aplauze şi strigăte de “Bravo!” într-o biserică? (Chiar aşa a fost, nu e doar o presupunere). Sau când vezi cu câtă satisfacţie le primesc şi în acel spaţiu sacru cei pe care Bach îi numea la vremea lui “slujitori ai muzicii”? Atunci ce-ar fi să-l aplaudăm şi pe preot după o predică sau liturghie mai reuşită? Probabil că după atâta postmodernism şi liberă cugetare e chiar de bon ton să admiţi orice, că doar e democraţie, iar cei care se mai indignează sunt nişte ridicoli sau periculoşi retrograzi. Fiindcă s-a ajuns că în vremurile noastre obosite se poate justifica teoretic orice, inclusiv relativizarea valorilor care a produs pierderea sensului sacrului, a reperelor şi a modelelor.
Dar de fapt totul e foarte simplu: dacă credem în Dumnezeu trebuie să-I dăm primul loc, aşa că măcar în biserică eventualele aplauze n-ar trebui să I se adreseze decât Lui. Evident, ar fi de preferat să fie cel mult aplauze interioare, care să nu spulbere cu plescăiala lor o posibilă stare mai elevată generată de muzică. Nu degeaba interzisese Wagner aplauzele în teatrul lui de la Bayreuth după reprezentarea lui “Parsifal”. Dar în rest se aplaudă şi după Missa Solemnis de Beethoven (adică după muzica pentru liturghie) sau după Requiem-ul de Mozart (deci moartea a devenit un subiect de spectacol drăguţ). Şi din fericire mai există multe capodopere ale artei sunetelor, nu numai din cele pentru cult, după care zgomotul convenţional al aplauzelor e resimţit de cei cu inimă drept o scădere a stării, mai aducând şi periajul “omenesc, prea omenesc” pe orgoliul interpreţilor. Oare de ce simt nevoia mulţi oameni să răsufle parcă uşuraţi şi să coboare repede la nivelul cotidian după ce au avut ocazia să-l depăşească măcar o clipă? Repede la garderobă şi acasă! Deci cui îi ajută instituţia concertelor moderne, dacă nu exhibării unor interpreţi sau auditori snobi şi a micului lor cerc de cunoscuţi?
Dar încasarea de bani pe bilete la intrarea în biserică nu evocă aşa, un pic, scena când Iisus a pus parul pe negustorii din templu? Fără a fi fundamentalişti, că doar se vând în biserică şi lumânări, de exemplu, dar ele sunt un mic accesoriu al practicilor cultice, în timp ce transformarea unei biserici într-o simplă sală de spectacole e deja altceva. E nevoia de decorativ şi de pompă cam kitsch-oasă care se reflectă şi asupra alcătuirii programelor şi a unora din interpretările respective, după cum vom vedea mai la vale. Dar faptul că muzicienii trebuiau să stea cu spatele la altar, iar un crucifix înalt ieşea în spatele orchestrei ca un contrafagot nu deranjează pe nimeni? Totuşi, măcar cele două concerte s-au desfăşurat fără obişnuita pauză de ţigară şi bârfă, altfel ambianţa ar mai fi coborât câteva trepte, chiar dacă publicul ieşea în faţa bisericii.
În plus, ca un argument pragmatic, incinta Bazilicii e prea vastă şi are un timp de reverberaţie de vreo şapte secunde, aşa că orice claritate a ansamblului e sacrificată, în primul rând fiindcă ecoul se suprapune peste noile sunete, învălmăşind armonia. Mai ales când e vorba de muzică preponderent polifonică, din care nu se mai înţeleg decât vocile superioare. E o situaţie exact opusă faţă de acustica seacă a sălii teatrului. Ce contează! Ambalajul (adică arhitectonica sălii), e decorativ. Atunci înseamnă că şi muzica are doar un rol decorativ, aşa cum şi consideră, de altfel, mai mult sau mai puţin explicit, mulţi consumatori (n-am găsit altă rimă). Unii chiar se laudă cu faptul că ascultă muzică simfonică în timp ce scriu eseuri sau curăţă cartofi (Napoleon era mic copil). Alţii, de obicei intelectuali, consideră muzica un divertisment emoţional care te poate face mai sensibil, dacă educaţia îţi permite să-i descifrezi limbajul, nu-i aşa, foarte (adică prea) complicat (mai ales pentru cei comozi, adică lipsiţi de curiozitate). E lipsită, sărmana, de precizia şi inteligenţa limbajului articulat – ca şi cum el ar fi nivelul suprem de limbaj. Dar nu cumva e deasupra lui?
Dacă muzica provine din ritualurile religioase, atunci trebuie să-i recunoaştem, când e adevărată şi inspirată, aceeaşi putere transformatoare din punct de vedere existenţial a omului. E cu mult mai mult decât faptul că “ne gâdilă urechile în mod plăcut” sau că ne emoţionează. Muzica adevărată nu e exhibarea romanţioasă sau expresionistă a toanelor autorului, aşa cum cred mai toţi modernii. Pentru a “înţelege” muzica e nevoie de mai mult decât de inteligenţă şi cultură, ca în cazul filosofiei, să zicem. Orice teorie e aici sterilă, e nevoie de intuiţie şi mai ales de trăire totală şi directă. Toate “organele” eului trebuie să acţioneze deodată, pentru a se depăşi în final pe el însuşi. Când e percepută simultan inclusiv la niveluri mai înalte şi mai arhetipale decât cel senzorial, cel emoţional şi cel intelectual, muzica ne induce în fiinţă Ordinea. Odată ce am întrezărit-o, asta nu ne mai poate lăsa indiferenţi. “Muzica este o cunoaştere deasupra oricărei înţelepciuni şi filosofii. Cine pătrunde sensul muzicii mele va scăpa de mizeria în care se târăsc ceilalţi oameni” (Beethoven). “Mi-ar părea rău dacă doar i-am distrat, eu vreau să-i fac mai buni” (Handel). Etc.

După această foarte scurtă introducere, să revenim la concertele noastre. Primul a fost dirijat de Romeo Rîmbu şi l-a avut ca solist pe tânărul pianist italian Gianfranco Pappalardo Fiumara. Programul a cuprins lucrări foarte laice de Mozart şi Ceaikovski. Divertismentul în Si bemol major pentru orchestră de coarde K. V. 137, compus în 1772 la Milano în stilul italian al clasicismului incipient, e o lucrare oarecum hibridă ca gen, muzicologii mai dezbătând încă asupra realei sale destinaţii: cvartetul sau un ansamblu mai amplu de coarde, cu contrabas. Concertul nr. 13 în Do major pentru pian şi orchestră K. V. 415 a fost scris la Viena în 1783 şi, deşi mai puţin popular azi, prevesteşte complexitatea şi măreţia concertelor pentru pian ale lui Mozart din anii următori, de exemplu prin expunerea fugato a primei teme sau prin forma neobişnuită a finalului. Dar ritmurile militare din prima parte au apărut cam nelalocul lor într-o biserică. De altfel, majoritatea lucrărilor din concertele de care ne ocupăm aici erau considerate în epoca lor “musica da camera” prin opoziţie cu celelalte genuri, opera şi “musica da chiesa” (adică pentru biserică), mai ales înainte de apariţia concertelor orchestrale publice.
Ce să mai zicem atunci de fragmentele din baletele “Frumoasa din pădurea adormită” (1889) şi “Lacul lebedelor” (1876) de Ceaikovski? Pas de deux şi valsuri în biserică! Popularitatea multor piese parcă cerea apariţia unor balerine cu tutu-urile lor, care să ilustreze acţiunea. Unele melodii au fost parodiate şi prin filme de desene animate sau comedii, devenind de mult un loc comun. Dar, în general, cum să prezinţi în concert o muzică de balet gândită ca un “decor” al prestaţiilor scenice şi nu ca o piesă simfonică (poate singurele excepţii ce stau în picioare fiind baletele lui Stravinsky şi Ravel). Apropo, ar fi fost interesant în biserică şi “Sărbătoarea primăverii”, cu păgânismul său orgiastic şi cu sacrificiul uman pe care-l ilustrează.
Al doilea concert a avut un program ceva mai adecvat şi a fost dirijat de arădeanul Cristian Neagu, solistă fiind soprana Teodora Gheorghiu. În acea seară s-au prezentat şi câteva compoziţii cultice, dar alături de aceeaşi “musica da camera” a barocului care le pare multora ceva automat elevat şi religios (sau liniştitor, conform unui vechi clişeu legat de câteva hituri gen “Anotimpurile”). Evident, interpretările n-au ţinut cont de reconstituirea ştiinţifică şi mult mai vie a stilului epocii barocului şi clasicismului, care se practică în Vest de vreo 50 de ani. Nici nu e nevoie de costisitoare instrumente vechi de două-trei sute de ani sau de copierea lor, ci doar de cunoaşterea stilului adevărat al lucrărilor. Nu numai Nikolaus Harnoncourt (unul din primii specialişti ai muzicii vechi) cu Europe Chamber Orchestra, sau Daniel Harding cu Mahler Chamber Orchestra (ambele ansambluri utilizând instrumente moderne), dar chiar Daniel Barenboim în fruntea Filarmonicii din Berlin oferă interpretări atât de vii şi pline de trăire şi energie încât îşi merită calificativul de autentice în toate sensurile. De exemplu, cine n-a auzit Triplul concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră de Beethoven cu Barenboim, Itzak Perlman şi Yo Yo Ma n-are decât să creadă în continuare că acesta e o lucrare mai puţin caracteristică a autorului “Eroicii”.
La Oradea, nu numai că a lipsit clavecinul indispensabil pentru realizarea basului cifrat şi care apare la interpretările acestui repertoriu nu numai în ansamblurile cu instrumente de epocă, dar nici orga bisericii n-a fost folosită în acest scop măcar în piesele cultice, în care era prevăzută. Un rezultat au fost, de exemplu, recitativele transformate în “duete” schematice pentru soprană şi violoncel, fără completarea acordurilor. Prima lucrare din program a fost Concerto grosso în Sol major op. 6 nr. 1 (1739) de Handel. Cele 12 concerte din culegerea sa op. 6 sunt una din culmile muzicii orchestrale a barocului, prin bogăţia inspiraţiei, libertatea formelor şi echilibrul lor sufletesc. Ele au ceva în comun cu diversitatea şi profunzimea cvartetelor lui Beethoven, înrudirea spirituală a celor doi mari artişti fiind de mult recunoscută. Dar prea puţin din vigoarea şi umorul acestei lucrări a fost perceptibil la Bazilică, în primul rând din cauza sălii şi mai ales a tempo-urilor prea lente.
Cantata “Jauchzet Gott in allen Landen” (“Bucuraţi-vă întru Dumnezeu în toate ţările”) BWV 51 de Bach ar fi avut de câştigat dacă publicul ar fi avut la îndemână traducerea textului, evident neinteligibil printre ecouri şi veşnicul vibrato exagerat. Muzica lui Bach e de multe ori ilustrativă, iar aceste detalii de expresie merită să fie descifrate de auditori. Şi apropo, era o cantată luterană cântată într-o biserică catolică. I-a urmat faimosul Concert brandenburgic nr. 3 în Sol major (1719?), uluitorul triplu concert pentru trei grupe de câte trei viori, viole şi violoncele (plus basul), a cărui primă temă se dezvoltă dintr-un motiv de trei sunete, dar care are nu trei părţi, ca toate celelalte, ci (aparent) două! În loc de parte lentă, partitura poartă numai două acorduri cadenţiale, evident o invitaţie la improvizaţie, conform spiritului epocii. În pudibonderia lor faţă de text, interpreţii moderni cântau, până la apariţia curentului de autenticitate istorică, doar cele două acorduri; la Oradea nu s-au cântat nici acelea.
Motetul “Exultate, jubilate” K. V. 165 (1773) de Mozart se înrudeşte cu scenele şi ariile sale de operă sau de concert în stilul virtuoz sau galant italian, conform modei laicizate a iluminismului. Nu are nimic în comun cu vechiul motet polifonic sau cu vreun sentiment de interiorizare sau elevaţie. Evident, a fost mult aplaudat, ca orice piesă ce solicită agilitatea vreunui solist. În final, Suita nr. 1 în Do major pentru orchestră (1720?) de Bach, din nou o lucrare de “musica da camera”, a fost redată tot prea lent şi, în plus, fără a respecta aproape nici una din repetările scrise şi specifice muzicii provenite din dansuri. Secolul vitezei, postmodern cum e, prevalează asupra autorului. Dar bine că se cântă şi aşa, nu?
Nu.

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. Posted by paganu on 17 Mai 2009 at 4:25 pm

    “De exemplu, care îţi e prima reacţie, spontană, ipoteticule cititor, când auzi aplauze şi strigăte de “Bravo!” într-o biserică?”

    Prima mea reacţie la un episod de genul ăsta a fost, fireşte, la primul „concert în biserică” la care am mers. Fără să fiu credincios, am fost puţin jenat (chiar mă întrebam dacă e cazul să aplaud). Apoi am realizat că, totuşi, nu e nimic indecent în a-ţi exprima în modul obişnuit şi acceptat în societate aprecierea faţă de nişte artişti. Pe bune, cine suferă, cine s-ar putea simţi jignit din pricina asta? Dumnezeu? Biserica? Popa? Eu însumi? Nu cred. Înţeleg necesitatea unui anume comportament, necesitatea unor limite atunci când te afli în biserică, dar una sunt respectul şi decenţa şi alta e băţoşenia. E vorba, totuşi, de nişte aplauze şi strigăte de „Bravo!”, presupun că nu s-a bătut cu picioarele în podea, nici nu s-au strigat măscări. Apoi, a fost vorba de muzică clasică, nu de pop, disco, rock sau muzici populare (nu vreau să fac aici o ierarhie a valorilor, dar un concert de muzică clasică impune o anumită atitudine şi un anumit comportament atât din partea artiştilor, cât şi a publicului, atitudini şi comportament total diferite de cele asociate altor genuri şi care, mie personal, nu mi se par deloc incompatibile cu spaţiul unei biserici.).

    Mai apoi, mă gândesc că, totuşi, în biserică nu se oficiază slujbe permanent. E drept că, în afara slujbelor, biserica trebuie să fie deschisă credincioşilor care doresc să se reculeagă; este, însă, atât de grav ca în biserică să aibă loc, din an în Paşti, concerte? E oare o pângărire? Dvs. păreţi a crede că da; sincer, eu nu văd de ce, cu atât mai mult cu cât majoritatea concertelor care au loc în biserici (mă refer la cele catolice şi protestante) sunt, în definitiv, de muzică sacră.

    “Sau când vezi cu câtă satisfacţie le primesc şi în acel spaţiu sacru cei pe care Bach îi numea la vremea lui “slujitori ai muzicii”?

    Cum te poţi supăra pe cineva care se bucură atunci când vede că munca îi e apreciată?

    “care să nu spulbere cu plescăiala lor o posibilă stare mai elevată generată de muzică.”

    Eh, cine vrea să-şi păstreze starea elevată poate să asculte muzică şi de acasă, din fotoliul. Starea elevată e posibilă şi la un concert într-un spaţiu profan – ne luăm după Wagner şi interzicem aplauzele peste tot? Din nou, e vorba, totuşi, de o manifestare acceptată în societate a aprecierii faţă de artişti, şi nu neapărat de periaj (care mă trimite cu gândul la linguşire; chiar nu cred că e cazul). Dvs. păreţi a considera aplauzele ceva vulgar (care plescăie şi spulberă stări elevate). De ce?

    “Deci cui îi ajută instituţia concertelor moderne, dacă nu exhibării unor interpreţi sau auditori snobi şi a micului lor cerc de cunoscuţi?”

    Adică cel care susţine un concert “modern” e snob?? Cel care merge la un astfel de concert e automat snob? (Nu că n-ar fi destui pe la concerte, dar asta e altă poveste). Eu aş zice că instituţia concertelor moderne ajută celor care poftesc să audă muzica pe viu (n-am să stau să argumentez, oricine a fost vreodată la un concert ştie că muzica live şi cea ascultată acasă în fotoliu sunt chestii diferite).

    “Dar încasarea de bani pe bilete la intrarea în biserică nu evocă aşa, un pic, scena când Iisus a pus parul pe negustorii din templu?”

    Un pic de tot… ăia erau cămătari şi negustori, aflaţi acolo ca să obţină profit. Nu ştiu în ce măsură asta se aplică unor muzicieni. Dacă voiau profit, probabil s-ar fi apucat de manele. Şi apoi, îi blamaţi pe cei care vând bilete la intrarea în biserică într-o ţară în care sfânta taină a căsătoriei costă câteva milioane, iar înmormântarea creştinească aşijderea.

    “În plus, ca un argument pragmatic, incinta Bazilicii e prea vastă şi are un timp de reverberaţie de vreo şapte secunde, aşa că orice claritate a ansamblului e sacrificată, în primul rând fiindcă ecoul se suprapune peste noile sunete, învălmăşind armonia.”

    Aici nu vă pot contrazice; ce pot să spun e că am ascultat concerte în biserici cu acustică superbă. Chiar ateu fiind, am aplaudat întotdeauna cu respect – atât pentru artişti, cât şi pentru spaţiul în care mă aflam. Şi n-am fost singurul.

    Răspunde

    • Posted by adriangagiu on 17 Mai 2009 at 4:40 pm

      Multumesc pt. comentariu. Aveti partial dreptate, poate ca textul meu a sunat prea intolerant. Totusi, e o masura in toate si daca ati cunoaste unele indicii din „culise” ati sesiza ca am si eu dreptate intr-o masura. Esenta e: cui i se da primul loc, muzicii (sau subiectului ei), ori interpreţilor.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: