Limbaj şi sens în muzica secolului XX


(Familia, 2002)

“Nu e nimic mai greu decât să vorbeşti despre muzică” (Saint-Saens)

A înţelege muzica – iată o expresie care le generează multora (chiar intelectuali sau fiinţe sensibile) alibiuri pentru necunoaştere, mai ales în ce priveşte muzica contemporană. De ce ar fi muzica mai greu de înţeles decât artele plastice sau literatura, de ce e nevoie de o pregătire specială pentru a asculta Bach sau Stravinski în timp ce orice licenţiat cu oarece pretenţii îi citeşte pe Joyce sau Dostoievski? Dar termenul muzică contemporană le provoacă multora frisoanele unor disonanţe şi zgomote aleatorii. Cum s-a ajuns aici? Secolul abia încheiat, care a văzut născându-se acest fenomen în urma celor mai rapide şi radicale transformări în stil şi limbaj, ne-a lăsat la fel de nelămuriţi.
Sub aspect strict tehnic, îndepărtarea muzicii moderne de public a fost provocată de dezintegrarea limbajului său şi de recompunerea lui din ce în ce mai criptică. În societăţile tradiţionale, muzica era o forţă magică şi avea o finalitate spirituală. Gamele (modurile) descoperite de oameni în preistorie şi antichitate sunt produsul unor legi acustice naturale, însumând armonicele superioare ale unui sunet. Cu ele s-au alcătuit melodii cu funcţii precise, utilizate în ritualuri, ceremonii extatice sau pentru vindecări, în orice caz nu pentru distracţie ca în actualele vremuri fără conţinut. (Prezenţa gamelor pentatonice în melodiile străvechi din toată lumea e unul din argumentele pentru universalitatea acestor legi acustico-muzicale). În China antică, muzica era monopol de stat. “Modurile muzicale nu se pot modifica fără a se induce modificări în cele mai importante legi ale statului”, scria Platon, iar Teofrast spunea că muzica poate şi provoca, dar şi vindeca boli. Pentru Aristotel, “armonia produsă de toate corpurile cereşti cântând şi dansând împreună provine dintr-o unică sursă şi sfârşeşte împlinind un unic scop, justificând denumirea de univers ordonat”. Platon vedea muzica drept o forţă morală: “Este esenţa ordinii şi conduce la tot ceea ce este bun, drept şi frumos, la ceea ce este invizibil, misterios şi pasionant, la forma eternă”.
După câteva mii de ani, în vremea Renaşterii, s-au dezvoltat în Occident forme din ce în ce mai complexe de acompaniere a unei melodii cu ea însăşi sau cu altele: polifonia. Aceasta a produs un nou mod de a asculta, referitor şi la sensul emoţional-estetic al combinaţiilor simultane de sunete (acordurile), precum şi la conceptul de disonanţă, utilizată ca un semn de punctuaţie între zone sonore cu sens mai clar. După Carl Philipp Emmanuel Bach, disonanţele stimulează şi exacerbează emoţiile, iar consonanţele le calmează (e interesant de urmărit acest principiu în evoluţiile din neurastenicul secol XX, de la serialism la hip-hop). A fost începutul muzicii reprezentative, emoţionale, artistice; s-au înmulţit instrumentele, genurile muzicale, autorii au devenit din ce în ce mai cunoscuţi şi mai importanţi şi a înflorit repertoriul majoritar şi azi al concertelor de muzică cultă: barocul, clasicismul şi romantismul. (Fiindcă, spre deosebire de veacurile trecute, nu ascultăm aproape deloc muzica contemporană nouă). Vechile moduri au fost reduse la două tonalităţi (majorul şi minorul), adaptate noilor cerinţe ale acompaniamentului armonic şi ale conţinutului intens emoţional, exacerbat apoi de romantism. Totuşi, în cele mai bune cazuri, exaltarea emoţională producea încă o elevare a conştiinţei auditorilor.
Wagner a dus până la ultimele consecinţe rafinamentul limbajului tonal, bazat pe forţa de atracţie ierarhizată a sunetelor din cadrul unei tonalităţi sau “game”. Criza apărută astfel în muzică la sfârşitul secolului al XIX-lea i-a făcut pe compozitori să se simtă obligaţi de a aduce ceva nou în mijloacele de expresie. Unii au încercat o revenire, mai mult sau mai puţin scolastică, la vechile moduri (d’Indy şi gruparea sa de la Schola cantorum, sau parţial Respighi). Alţii, ca Debussy, le-au integrat într-un concept armonic mult mai modern, investigând şi teritorii extra-europene ca insula Bali (un prim simptom al obositei Europe muzicale în căutarea bunului sălbatic care s-o revigoreze).
Dar Schönberg a făcut un salt radical în atonalitate, ducând dincolo de extrem ambiguităţile tonale ale lui Wagner, şi a proclamat o totală democraţie între cele 12 sunete ale octavei. Pentru el, nici unul dintre acestea nu mai trebuie să aibă vreo forţă de atracţie faţă de un altul, ca în sistemul tonal sau modal. Este ca şi cum am desfiinţa o limbă milenară, hotărându-ne să alcătuim cuvinte cu foneme aranjate după bunul nostru plac. Astfel, nu mai pot exista nici punctul, virgula, semnul întrebării, etc. Imediat, el şi-a dat seama de pericolul haosului total şi a încercat să restructureze un limbaj, inventând metoda serială sau dodecafonică: se iau cele 12 sunete într-o anumită ordine (seria) şi se alcătuiesc cu aceasta diverse combinaţii poli-liniare, permutări şi variaţii ritmice şi de durate. Analogic vorbind, a vrut să inventeze cuvinte. “Am descoperit ceva care va asigura supremaţia muzicii germane pentru încă 100 de ani”, anunţa Schönberg în 1922, dar acest expresionism a fost doar începutul, depăşit după vreo 30 de ani, al avalanşei de muzici disonante ale secolului XX, exprimând angoasa declarată a autorilor faţă de grozăviile fără precedent din acest veac, dar sporind prin producţiile lor teroarea auditorilor în loc să-i scoată din propria condiţie. “Ceea ce distinge disonanţele de consonanţe nu e gradul mai mare sau mai mic de frumuseţe, ci de inteligibilitate”, scria Schönberg în 1950. Este mărturisirea aproape directă a abolirii frumosului în muzică. Curentele bazate încă pe anumite tradiţii, ca neoclasicismul sau stilurile bazate pe moduri folclorice (Stravinski în prima perioadă, Bartók, Enescu), sunt acum considerate depăşite, nefiind în ton cu moda avangardistă.
“Atonalismul e împotriva naturii, spunea însă Alan Hovhaness, citat de Ewen în American Composers, 1982. Orice există are un centru. Planetele au Soarele, Luna are Pământul… Muzica fără un centru e bună pentru un moment-două, dar curând sună toată la fel”. “Atonalitatea are rosturile ei, dar numai în relaţie cu tonalitatea. În momentul în care e înălţată la rangul de principiu exclusiv îşi pierde orice sens şi raison d’etre. Însuşi numele ei e negativ – e ca şi cum ai vorbi de absenţa pisicilor ca de un concept pozitiv” (Cecil Gray).
Serialismul integral al lui Messiaen, Boulez şi al altora a sporit caracterul artificios al noului stil, incluzând ca serii şi duratele sunetelor sau intensităţile sonore; nimic nu mai era lăsat la întâmplare (adică la inspiraţie) în acest hiper-dadaism muzical pretins savant. Cine şi de ce promovează aceste snobisme e o altă întrebare. Reacţiile n-au întârziat prea mult, diferite doar ca procedee, nu şi ca finalitate, monotone în tensiunea lor continuă: aleatorismul, modurile artificial calculate, experimentele electroacustice (muzica concretă a lui Schaeffer sau Stockhausen) sau muzica repetitivă, în vogă azi (Philip Glass, Steve Reich). Pe de altă parte, o întreagă filiaţie de folclor urban hedonist (jazz, blues, rock, pop, rap, techno, etc.) a apărut ca o reacţie a marelui public faţă de tenebroasele producţii elitiste în care a eşuat muzica cultă. Cu aceasta, societatea a devenit perfect schizofrenică sub aspect muzical. Vremea căreia Mozart şi Beethoven îi scriau muzica de dans în stilul lor obişnuit, cult, pare acum imposibilă. Oamenii de 50 de ani de azi sunt generaţia Woodstock, produsul societăţii de consum care a vulgarizat arta din ritual sau autoeducaţie în marfă. “Nu suntem muzicieni buni, spuneau The Beatles, doar adecvaţi. De ce suntem aşa de populari? Poate oamenilor le place muzica adecvată”. John Lennon adăuga: “Suntem mai populari decât Iisus acum”. Iar Paul McCartney: “Muzica pop este muzica clasică de azi”. Iată şi idealul lui Jon Bon Jovi: “Nu sunt fericit dacă avem albumul, single-ul, CD-ul sau clipul numărul unu, dacă am vândut toate biletele şi-mi pot cumpăra o vilă uriaşă. Vreau vânzări şi mai mari, şi mai multe concerte. Vreau să-mi pot cumpăra două vile în loc de una”. Sex, drugs and rock’n’roll! Sau, în cuvintele unui cunoscător (Elton John): “Mick Jagger e starul pop (sic) perfect. E bădăran, urât-atrăgător şi strălucitor. The Rolling Stones sunt grupul pop (sic) perfect – they don’t give a shit”. Modelul acestor clasici, care uneori mai făceau cât de cât muzică şi mai spuneau ceva, a fost depăşit cu mult de generaţiile ulterioare, care trăiesc ca să se distreze. (Dar hip-hop-ul violent şi blamat de esteţi nu e ceea ce vedem la MTV şi cu atât mai puţin la imitatorii mioritici, adevăraţii rapperi sunt pe străzile americane, în luptă cu sărăcia şi drogurile, nu cei care fac paradă de ghiuluri, blănuri şi maşini prin videoclipuri).
“Căutăm noi sonorităţi, noi intervale (sic), noi forme, spune Pierre Boulez, unul din corifeii componisticii postbelice. Unde va duce asta, nu ştiu. Nu vreau să ştiu”. Publicul, nici atât, şi nu e de mirare. Iar John Cage credea că “utilizarea zgomotului în producerea muzicii va continua şi va creşte până vom obţine o muzică generată cu instrumente electrice”. Sintetizatorul s-a dovedit şi o fascinantă jucărie în mâinile oricui, inclusiv pentru diletanţii New Age, care încearcă să revină la un limbaj simplist şi total relaxat de crisparea continuă a curentelor profesioniste.
Astfel, în peisajul muzical actual e o derută totală, un canon pare imposibil din cauza relativizării valorilor şi coexistă lumi radical diferite unele de altele, majoritatea fără un sens spiritual sau real estetic. “Compozitorul modern e un nebun care se încăpăţânează să fabrice un produs de care nu are nevoie nimeni”, constata cu amărăciune Honegger. Poate mai aproape de situaţia actuală era Vaughan Williams: “Marii oameni în muzică încheie perioade, nu le inaugurează. Munca de pionierat, de găsire a noilor căi, aparţine celor mici”. Poate că pulverizarea limbajului muzical în atâtea curente divergente, unele nemaiavînd nimic în comun, e semnul unei saturaţii de experimente individuale din care muzica va renaşte într-o formă sintetică şi omenească. Prezenţa, chiar dacă în genuri diferite, a unor Arvo Part, Vangelis, David Hykes sau Eduard Artemiev ar putea sugera că muzica, aşa cum o ştiam, nu a murit. Ea va redeveni forţa care este în esenţă pentru cei care îşi retrezesc curiozitatea de a asculta fără idei comod preconcepute, dublată de curajul de a-şi depăşi limitele experienţelor familiare la nivelul conştiinţei comune.

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. Si eu vreau sa imi construiesc o casa de lemn si acum ma documentez peste tot despre ele.

    Răspunde

    • Posted by adriangagiu on 25 Aprilie 2011 at 1:57 pm

      Am lasat acest comentariu pentru ca e prea distractiv. Si eu as vrea ca muzica secolului al XX-lea sa nu fi fost atat de lemnoasa. Spor la documentare!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: