Bastilia de ieri şi de azi


Ehei, păi, drajii moşului… pă vremea meaa, „Gojdu” era poreclit Bastilia. D-apăi, aceea era în comunism, amu-i mai bine, hehe! Adică aşe. La „Lazăr”, directorul Ioan Micu a instituit un regim de mână forte, aşa cum cică ne place nouă, românilor (aiurea!). Cică pentru abateri destul de mici (inclusiv cute la uniformă, geacă de culoare indezirabilă, trening), se pun imediat absenţe pe toată ziua, ceea ce se adună până la scăderea notei la purtare. Elevii se mai plâng de strigăturile şi insultele directorului Micu, de exemplu de faptul că a făcut-o curvă pe o elevă „pentru că aşa se îmbracă” (necunoscând persoana şi ţinuta ei de atunci, să nu ne pronunţăm, dar, ce-i drept, de prea multe ori fetele se îmbracă exact aşa – poate vorbim despre asta cu altă ocazie).

Dl. Micu apără milităria pe care a instituit-o şi consideră că disciplina strictă e măsura de protecţie a unei şcoli bune faţă de obrăznicia elevilor. Da, dar de la ordine la tiranie e o distanţă ca de la sublim la ridicol, mai ales că adevărata ordine e autocontrolul, că respectul se câştigă, nu se impune, iar obsesia autoritaristă ascunde de multe ori lipsa autorităţii bazate pe valoare.

Nu spun că e şi cazul d-lui Micu, pe care l-am avut profesor la „Gojdu” prin clasa a X-a, pe vremea lui Ceau, şi chiar îmi plăcea cum preda (pe atunci era inginer şi ne preda tehnologie chimică). Părea un om dinamic, inteligent, simpatic şi cu tonus, dar nu pot să nu-mi aduc aminte că de el se leagă unica mea convocare disciplinară în biroul directorului (dacă n-ai fost chemat în biroul directorului în liceu, degeaba te-ai mai apucat de şcoală, aşa cum ăla nu e student care n-a avut nici o restanţă – folclor didactic). Şi nu ştiţi pentru ce grozăvii am fost chemat atunci „la raport”: îmi tunase prin cap într-o zi să scriu în notiţele de la ore cu y şi k, colorând cuvintele cu un aer pseudo-străinez, de limbă imaginară.

Nu mi-a trecut prin cap că acest joc nevinovat şi care-mi lua şi mai mult timp la notiţe putea fi probabil suspect în anii comunismului, cu Securitatea lui primitivă faţă de tehnicile şi mijloacele de azi. Dar aşa a fost: plimbându-se prin clasă în timpul orei, dl. Micu m-a ginit cu ochiul lui de vultur şi, cu toată aura lui de tip simpatic, m-a dus în biroul directorului „Bastiliei”. Atunci mi-am dat seama că totul e posibil, că sunt suspect fiindcă „scriu cifrat”, fiindcă Securitatea nu ştie de glumă, dacă se va ajunge până acolo. Dar, surprinzător sau nu, directorul nu m-a băgat prea mult în seamă, probabil dezamăgindu-l pe simpaticul domn Micu, doar mi-a zis să nu mai pierd vremea cu complicaţii de scriere. Şi gata, nici o sancţiune.

Şi mai ziceţi că atunci era dictatură, iar acum e democraţie. Ce rost au chestiile astea, d-le profesor? Între elevii care mai nou bat profesori şi elevii stresaţi de reguli excesive e cale lungă. Adevărul e întotdeauna la mijloc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: