„Anotimpuri” cuminţi


Concertul corului şi orchestrei Filarmonicii de Stat din Oradea, desfăşurat joi în sala Enescu-Bartók sub bagheta lui Florentin Mihăiescu, a avut în program oratoriul „Anotimpurile” de Joseph Haydn. Lucrarea e ultima compoziţie de anvergură a marelui clasic şi continuă tradiţia şi uneori procedeele din cele câteva oratorii laice şi pastorale ale lui Handel. Inventivitatea orchestrală a lui Haydn se manifestă inclusiv în imitaţiile onomatopeice ale unor animale, pentru care a fost criticat de unii mai idealişti, deşi per ansamblu lucrarea a avut întotdeauna un succes imens. Textul oratoriului a fost adaptat de baronul van Swieten după un poem de James Thomson. Măreţia şi diversitatea lucrării, cu destule străfulgerări de geniu, îi asigură atractivitatea şi succesul până azi, inclusiv în concertul orădean.

Interpretarea oferită a fost la jumătatea drumului între vivacitatea şi claritatea stilului de interpretare autentică stilistic şi monotonia stereotipă şi greoaie a interpretărilor „main stream” din secolul trecut. Predilecţia lui Florentin Mihăiescu pentru genul vocal-simfonic baroc şi clasic l-a ferit de tenta rigidă şi masivă a celor din urmă, dar ar mai încape unele elemente reale de stil clasic în emisia şi articularea sunetului şi în sonoritate pentru a putea numi autentică şi captivantă această versiune. Tempourile au fost moderate (chiar şi la evocarea iepurilor) şi ar fi prins bine mai mult aplomb, vioiciune, claritate şi bucurie de viaţă, atât de proprii lui „papa Haydn”. Sonoritatea excesiv vibrată şi nu foarte distinctă a corzilor a contribuit cel mai mult la această tentă. Din cele 44 de piese s-au omis 14, mai ales recitative, dar nu numai.

Corul pregătit de Lászlóffy Zsolt a sunat puternic şi plin, uneori dominând orchestra şi favorizând sonoritatea cam numeroaselor soprane. Efectele antifonice şi copleşitoarele reuniri ale celor două coruri scrise în corul dublu, final, au fost sacrificate, poate şi din cauza spaţiului oarecum limitat al podiumului de concert. De asemenea, în orchestră au lipsit unele instrumente din partitură (doi dintre cei patru corni, care ar fi dat nu numai altă sonoritate, dar şi o dezinvoltură mai mare corniştilor în scena vânătorii, precum şi trianglul cu rol coloristic din scena bahică).
Recitativele neacompaniate orchestral au fost însoţite de o orgă electronică imitând clavecinul (deşi la 1801 se folosea de decenii pianofortele) şi de un violoncel care cânta notele exact cum sunt scrise, cu toată durata lor, şi cu un vibrato de cantilenă, neconform cu stilul clasic şi cu rostul epic, semi-vorbit, al recitativului. Soliştii vocali (soprana Borsos Edit, tenorul Szilágyi Zsolt şi basul Gheorghe Roşu) au fost foarte buni mai ales timbral, încercând şi câteva discrete ornamente conform practicii din epocă. Detalii despre acest apreciat concert vor urma în revista „Familia”.

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. Posted by Crystal on 15 Octombrie 2008 at 8:13 am

    Ai comis-o! Recunosc ca nu tin minte sa mai fi gresit in scris sau altminteri, dar nici nu ti-am vinat greselile. In fine, e vorba despre:
    „dar ar mai încape”. Ori nu e „a încape” ci „a încăpea”, verb de conjugarea a II-a, la fel ca a apărea, a tăcea etc. Deci nu „va apare” ci „va apărea”. Si, nicidecum, „vă rugăm să taceţi”. Parol, moncher! Dar ce stiu eu, un biet injiner…

    Răspunde

  2. Posted by adriang on 15 Octombrie 2008 at 9:22 am

    Nimeni nu-i perfect, vorba aluia din finalul de la „Some Like It Hot” („Unora le place jazzul”).

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: