Recursul etapei la memorie


În Sâmbăta Paştelui, la o zi după aducerea în ţară a urnelor funerare ale Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca (două simboluri ale rezistenţei anticomuniste – notă pentru generaţia Pro, care le datorează şi lor o părticică din posibilitatea fiţelor de azi), Războinicul Luminii a mai repurtat o victorie emblematică, spre deliciul
milioanelor de fani ale celei mai iubite şi mai titrate echipe de fotbal din România.
Sforăriile din jurul candidaturii lui Oprescu la Primăria Bucureştilor au produs mai multă emoţie decât revenirea post-mortem în ţară, printre securiştii vechi şi noi, a celor două voci demne de la „Europa Liberă”. Iar doctorul Oprescu e sau se face că a fost membru al unui partid „emanat” din Partidul Comunist, aflat mulţi ani la putere prin vot popular şi în care s-au aciuat o sumedenie de figuri tovărăşeşti sub aripa liniştitoare a consensului iliescian, că doar nimeni nu-i de vină pentru nimic.

Aşa că, într-un acces de „escapism”, m-am uitat la derby-ul Universitatea Craiova– Steaua, câştigat de echipa lui Becali cu 2-1 (primul gol din ofsaid clar, nenumărate lovituri libere în favoarea steliştilor la orice căzătură etc.). M-am simţit proiectat înapoi în timp, când echipa generalilor de armată (Steaua) şi cea a celor de la Ministerul de Interne (Dinamo) îşi disputau an de an titlul de campioană uzând de orice mijloace: arbitri corupţi, blaturi, şantaje, cei mai buni jucători din provincie luaţi cu japca la ei etc. Dar acum vocea Monicăi Lovinescu nu se mai aude la „Europa Liberă”. Şi mai e o diferenţă: acum au şi recunoscut. După ruşinosul meci, Becali a replicat sfidător: „Dumnezeu mi-a dat cadou un gol din ofsaid. Numai din ofsaid vreau să câştig.”
Problema reală nu e acest personaj dubios, proiectat de protecţia altui personaj, şi mai dubios, în vârtejul afacerilor anchetate degeaba de DNA şi al aşa-zisei politici. Nici grobianismul lui ridicol, nici paranoia cu care îl amestecă mereu pe Dumnezeu în mişmaşurile lui, nici binefacerile trâmbiţate la televizor, nici insolenţa cu care vrea să-şi atragă indirect asupra sieşi meritele înaintaşilor lui din familie persecutaţi de comunişti. Nici chiar mediatizarea lui excesivă şi, desigur, dezinteresată.

Substratul cu adevărat straniu în povestea asta e că Steaua şi Dinamo sunt cele mai iubite echipe din România. După decenii de comunism, de meciuri aranjate, de arbitri „mânjiţi”, de ameninţări şi de racolări de jucători din provincie, jumătate dintre fanii români sunt ai Stelei şi ai lui Dinamo. Sigur, mulţi dintre ei sunt suporteri de rezultat, care ţin cu ele pentru că înving, fără să-i intereseze cum.
A trecut vremea când „U” Craiova, primul club românesc ajuns în faze superioare în Cupa Campionilor şi Cupa UEFA, era un simbol al rezistenţei prin sport, valoare şi fair-play la practicile cluburilor departamentale din Bucureşti, simboluri ale regimului comunist. Azi, noţiunile de demnitate, corectitudine şi merit nu mai înseamnă nimic. Doar succesul, indiferent cum, fiindcă atrage bani, iar banii atrag noi succese într-un cerc vicios, lipsit de moralitate. Ne transformăm în turma lui Becali şi a altora ca el, în fiinţe mimetice, născute ieri, fără memorie, triumfând din ofsaid asupra onoarei din noi.

(Jurnal bihorean, 30 apr. 2008)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: